Trufasiule, nu cred ca esti roman, daca indraznesti sa-ti bati joc de Binecredinciosul Voievod, singurul crestin din istoria omenirii, care a casapit peste patru zeci de mii de anticristi intr-o singura zi! NeneTrufasiu, eu nu te cred in stare sa poti citi pana la capat si sa intelegi, da' ma obosesc totusi sa-ti trimit ceva ce te poate lumina, in eventualitatea ca, in capul dumitale, s-ar gasi ceva peste care sa cada Lumina: II TESALONICENI, 3 6. Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. Primatul Papal Constitutia dogmatica "Pastor aeternus" din 18 iulie 1870, citeaza in sustinerea primatului papal pretinsul primat al Sfantului Apostol Petru, presupusul lui episcopat roman, pe care nu-l numeste precis, ci-l lasa doar subinteles, cateva declaratii papale si imperiale discu¬tabile, un loc rastalmacit din Sfantul Irineu, precum si formulele sinoadelor de la Lyon (1274) si Florenta (1439), in care s-a facut, cum se stie, unire fara convingere si fara durata intre Biserica greaca si cea papala, cu recunoasterea primatului papal. Aceste temeiuri sunt cu totul insuficiente ca numar si ca valoare, pentru a face din primatul papal un adevar de credinta obligatoriu. Sinodul de la Vatican nu putea insa sa aduca temeiuri mai bune, pentru ca ele nu exista. Argu¬mentele papalismului cauta a se impune nu prin logica lor, ci prin siguranta cu care sunt prezentate, ca trebuind sa convinga prin autoritatea celui care le aduce si in interesul caruia se aduc. Ele suna ca niste axiome sau or¬dine ce nu pot fi discutate. Temeiul primatului papal il constituie, mai mult decat toate, aceasta autoritate suverana incredintata de Mantuitorul Sfantului Petru, in convor¬birea din partile Cezareii lui Filip (Matei 16, 12-20), autoritate unica, in-teleasa ca drept si ca putere de a conduce colegiul apostolic, Biserica si lumea toata, ca sef monarhic. Cuvintele Mantuitorului din Matei 16, 18, sunt interpretate in conceptia papalista ca insemnand intemeierea Bisericii pe persoana si pe autoritatea Sfantului Petru. Aceste cuvinte n-ar insemna nimic pentru puterea episcopilor Romei, daca intre ei si Sfantul Petru n-ar fi o legatura, care sa-i indreptateasca a se socoti mostenitorii puterii si privilegiilor lui. Aceasta legatura o constituie pentru papi episcopatul Sfantului Apostol Petru la Roma. De la un timp s-a format intr-adevar in Apus traditia ca el a fost primul episcop al capitalei imperiului. Episcopii Romei se socotesc astfel urmasii lui in "scaunul apostolic", sau "sfantul scaun", numit pentru aceea, in chip special, si "cathedra Petri". Daca Sfantul Petru a fost temelia Bisericii, dar n-a fost episcop al Romei, el nu putea sa transmita episcopilor ei puterea sa; iar daca a fost episcop al Romei, dar nu avea putere monarhica, el nu avea ce sa transmita "urmasilor" sai in scaun. In realitate, Sfantul Apostol Petru nu a avut si nu a exercitat nici suveranitatea ce i se atribuie in sistemul papalist, nici n-a ocupat "scaunul" roman ca episcop. Sinodul de la Vatican, care a dogmatizat primatul papal, il bazeaza, cum am aratat in articolul precedent, pe "locul clasic" din Matei 16, 18-19, ca de altfel toata teologia romano-catolica. La intrebarea Mantuitorului catre Apostoli: "Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?", ei au raspuns ceea ce stiau ca se crede in popor despre El: ca este Ioan Botezatorul, Ilie, Ieremia sau altul din Prooroci. Intrebandu-i si pe ei: "Dar voi cine ziceti ca sunt?", a raspuns din partea lor Petru, zicand: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu". Fericind pe Petru, ca a marturisit mesianitatea Lui, necunoscuta de oameni si descoperita de Dumnezeu, Mantuitorul a rostit cuvintele, pe care teologia papala intemeiaza primatul episcopilor Romei, ca primat al Sfantului Petru: "Si Eu zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui. Si-ti voi da cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri". Exegeza romano-catolica atribuie acestor cuvinte intelesul revelator, ca Mantuitorul a intemeiat Biserica Sa pe Sfantul Petru si ca i-a incredintat lui conducerea ei. Nici Sfantul Petru pus in cauza de teologia romano-catolica, nici ceilalti Apostoli n-au avut ideea ca el este temelia Bisericii si ca are in ea autoritate monarhica, si inca transmisibila episcopilor unei Biserici locale. Sfantului Apostol Pavel spune ca temelia este Iisus Hristos, (I Corinteni 3, 11) si ca Apostolii si Prorocii sunt temelie in sens figurat, secundar sau larg, "piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Efeseni 2, 20). Nu trebuie sa uitam de cuvintele de aspra mustrare adresate de Mantuitorul lui Petru, abia dupa trei versete de la solemna investire a lui cu primatul papal (Matei 16, 23: "Mergi inapoia mea, Satano. Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor"), ca si mustrarea facuta de Sfantul Apostol Pavel Sfantului Petru, la Antiohia, unde "i-a stat impotriva" (Galateni 2, 11-14). Este destul ca sa intelegem clar, ca Sfintii Apostoli, in frunte cu Petru insusi, au fost straini de gandul unui privilegiu de putere acordat lui ca temelie a Bisericii, print al Apostolilor si cap monarhic al crestinatatii. Acolo unde, din slabiciune si din nestiinta omeneasca, s-au produs dezbinari pe nume de Apostoli, ca la Corint, Sfantul Apostol Pavel a restabilit intelesul Bisericii si raportul ei cu Iisus Hristos, in cuvinte care nu lasa loc nici unui echivoc: Biserica nu este a lui Pavel, a lui Apollos sau a lui Petru, pentru ca nu in numele lor s-au botezat crestinii, ci este a lui Iisus Hristos (I Corinteni 1, 12, 13; 3, 4-6, 22) si de aceea nimeni nu poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa, care este Iisus Hristos. In exegeza este obligatorie citirea si intelegerea in context, in sensul mai restrans si mai larg al cuvantului; in acest din urma sens, contextul unui loc evanghelic este tot Noul Testament. Nimeni nu poate sa traga dintr-un text concluzii pe care Mantuitorul si Sfintii Apostoli le infirma. Cum se poate impaca intarirea unui Apostol cu cinstea de temelie a Bisericii si de suveran al ei, cu cuvintele neobisnuit de aspre ale Mantuitorului, care numeste pe Petru "Satana" si "sminteala", pentru ca nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor? Cum putea Mantuitorul sa intemeieze Biserica Sa, pe care "portile iadului" nu aveau s-o birue, pe omul care L-a tagaduit inaintea unei femei, in ceasul cel greu al incercarii? Si cum se poate face un privilegiu personal, exceptional si exclusiv dintr-o putere (de a lega si dezlega), pe care Mantuitorul a dat-o tuturor Apostolilor? (Ioan 20, 22-28). Asemenea cuvinte si fapte, apologetica papalista le uita sau le trece cu vederea. In straduinta sa de a dovedi primatul papal cu orice pret, ea face apel la tot felul de argumente, avand aparenta de adevar, si cauta indicii despre primatul Sfantului Petru in orice cuvant sau gest privitor la el, vazand totul prin prizma unei idei preconcepute, cea a privilegiului personal, exceptional si transmisibil al Apostolului. Oricat de ingenioasa ar fi insa argumentarea apologetica a acestui privilegiu, ea nu poate sa infirme faptele istorice. Acestea sunt mai clare si mai concludente decat interpretarea ipotetica a unor cuvinte cu mai multe intelesuri, sau decat episoadele fara importanta dogmatica sau eclesiologica, cum sunt schimbarea numelui lui Simon in Chifa, adica Petru (Ioan I, 42), prezenta lui in fruntea listei Apostolilor, spalarea picioarelor lui inaintea celorlalti Apostoli, plata darii catre templu pentru el, predicarea de pe corabia lui (Luca V, 3), aratarea catre el intai a Mantuitorului inviat, ca sa nu mai vorbim despre rastalmacirea in prerogativa primatiala a intreitei reabilitari a Apostolului, in urma penibilei tagaduirii intreite a invatatorului sau (Ioan XXI, 15-17). Tot ce se stie din Noul Testament si din epoca apostolica despre locul si puterea Sfantului Petru in Biserica, este intaietatea lui de cinste intre Apostoli, suficient explicabila prin varsta, temperamentul, initiativa, zelul si apropierea lui de Mantuitorul. Daca persoana si numele lui ar fi insemnat pentru Mantuitorul si pentru Biserica ceea ce cred papalistii, aceasta trebuie spusa in predica lui si a celorlalti Apostoli cu o claritate care sa nu lase loc indoielii. Un privilegiu asa de important nu se putea lasa expus controverselor. Nici in predicile, nici in epistolele Sfantului Petru sau ale celorlalti nu se gaseste nici cel mai mic indiciu care ar putea indreptati fie cat de putin presupunerea ca Sfantul Petru era el temelia Bisericii, in intelesul dat acestor cuvinte de exegeza papalista. Nu el, ci adunarea Apostolilor si a presbiterilor, in care Iacob numit "fratele Domnului" avea o autoritate morala cel putin egala cu a lui Petru (Galateni 2, 9), rezolva probleme mai grele pentru Biserica (F. Apost. 15). In nici o privinta si cu nici un prilej autoritatea lui Petru nu s-a impus ca fiind exceptionala de drept divin. Orice apropieri, combinatii si deductii ar face exegeza papalista, adevarul istoric este simplu si clar: Biserica apostolica n-a cunoscut un primat de autoritate si de jurisdictie al Sfantului Petru. Orice s-ar scrie pe aceasta tema, cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in consensul apostolic, despre temelia Bisericii care este Hristos, inlatura de departe ipoteza primatului monarhic al Sfantului Petru, ca "princeps apostolorum" si temelie a Bisericii. Daca Mantuitorul ar fi inteles prin cuvintele spuse lui Petru, ceea ce vor sa inteleaga romano-catolicii, Sfintii Apostoli ar fi spus acest lucru si l-ar fi urmat. De la ei l-ar fi stiut Sfintii Parinti, si traditia crestina ar fi fost de acord unanim asupra talcului lui. Atat cat e vorba despre intiietatea lui Petru si de intemeierea Bisericii pe el, "primatul" lui este doar un simbol: simbolul apostolicitatii unitatii si autoritatii Bisericii, reprezentata prin episcopat ca institutie derivata din apostolat, al carui exponent de seama este Petru, si aceasta in special pentru Apus. Asa au inteles "primatul" lui Petru Sfantul Ciprian al Cartagenei, cel dintai care l-a facut principiu al unitatii Bisericii si al autoritatii episcopatului, iar dupa el altii, intre care Fericitul Augustin. Dar ideea ca sunt urmasii "printului Apostolilor" si sefi monarhici de drept divin ai Bisericii universale n-au avut-o nici macar episcopii Romei la inceput. Abia in secolul al treilea, dupa peste doua sute de ani de existenta a Bisericii, un episcop roman, Stefan (257-260), a avut orgoliul scaunului roman, socotindu-se urmas al lui Petru, pe care s-au asezat temeliile Bisericii. Acest orgoliu il numeste insa un insemnat episcop contemporan, Firmilian al Cezareii Capadociei, "nebunie", iar Sfantul Ciprian ii opune autoritatea si traditia episcopatului african, in controversa baptismala. Texte, fapte si oameni reprezentativi, ca cei doi episcopi, se opun deci intru inceput manifestarii orgoliului autoritatii episcopale romane, ca drept mostenit de la Sfantul Petru. Daca lauda lui Stefan ar fi fost legitima si acceptata de Biserica, Firmilian si Ciprian n-ar fi putut s-o nesocoteasca in termeni asa de categorici si de grei. Dimpotriva, Firmilian citeaza cu ironie "lauda" lui Stefan de "urmas al lui Petru", asa cum facuse mai inainte Tertulian criticand pretentia lui Calixt de a fi "episcopus episcoporum". Asprimea cu care episcopul capadocian, unul din cei mai insemnati ierarhi crestini ai timpului, cenzureaza pretentia lui Stefan nu s-ar putea intelege, daca in Biserica secolului al treilea s-ar fi cunoscut si admis deci episcopilor Romei un drept de autoritate, ca urmasi ai Sfantului Petru. Constatarea aceasta este si mai interesanta si mai edificatoare la Sfantul Ciprian. Se stie ca nici un episcop din primele trei secole n-a exaltat cat el "scaunul lui Petru", ca simbol si temei al unitatii apostolice a episcopalului si a Bisericii. Ca Ciprian a inteles primatul lui Petru si al "scaunului" lui altfel decat episcopii Romei, incepand cu contemporanul sau Stefan, o dovedeste cu prisosinta atitudinea sa fata de acesta si refuzul sau de a se supune traditiei baptismale romane, aparate si impuse se pare de Stefan cu veleitati de prim episcop al Bisericii. Cazul nu este izolat. In fata altui episcop roman autoritar, Victor (189-198), episcopul Policrat al Efesului a stat drept si demn pe pozitia traditiei sale apostolice privitoare la serbarea Pastilor. Refuzul episcopilor din Asia de a urma traditia pascala romana arata ca in constiinta Bisericii vechi, o traditie apostolica, chiar cand era socotita ca venind de la Sfantul Petru, nu avea puterea de a inlatura alta traditie apostolica. Daca traditia romana prevala, ca traditie de la Sfantul Petru, cum i s-ar fi putut opune, in diferite cazuri, episcopii din Rasarit si din Apus, care cunoasteau si tineau alte traditii? Traditia Romei, cand se deosebea de a celorlalte Biserici, nu era deci valabila si obligatorie in toata Biserica. In cazul cand existau mai multe, ea era una din cele locale sau regionale. Faptul ca mai tarziu Biserica a luat in chestiunile controversate - pascala si baptismala - hotarari care se potriveau cu practica Romei, nu este un indiciu despre obligativitatea ei ca practica romana. Ea era a multor alte Biserici, fara sa fi fost impusa de Roma. Este totusi interesant de constatat, ca dupa jumatatea secolului al treilea, unii episcopi ai Romei considerandu-se urmasi ai Sfantului Petru, nazuiesc la o autoritatea mai mare decat a celorlalti episcopi. De "episcopatul" Sfantului Petru nu fusese vorba pana atunci. Ceea ce incepuse sa se spuna era ca primii episcopii ai Romei au fost pusi de el si de Sfantul Apostol Pavel. Asa sunt socotiti Linus, Clet (Anaclet) si chiar Clement Romanul. Lasand la o parte faptul ca nu era posibil ca Sfantul Petru sa fi hirotonit episcopi in serie la Roma si sa fi fost el insusi episcop in acelasi timp, se poate ca unul din primii doi sa fi fost pus de el si de Sfantul Pavel, aceasta in cazul ca Sfantul Petru a fost la Roma si a avut prilejul si posibilitatea s-o faca. In cazul acesta, episcopul Romei era nu "urmasul" lui Petru in scaun, cu autoritate monarhica si jurisdictie universala, ci conducatorul unei Biserici locale, pus de Apostoli, asa cum erau pusi toti ceilalti de catre ei sau de catre alti apostoli. Scaunul roman nu era al lui Petru, ci al comunitatii si al episcopului care-l ocupa, pus de Petru si de Pavel sau chiar de unul singur. Daca insa in exegeza pot fi propuse doua sau mai multe sensuri, in istorie faptele au fost doar asa cum au fost: ceea ce a fost a fost, si ceea ce n-a fost n-a fost! Fireste, nu cunoastem toate faptele istorice, si nu cunoastem destul de bine pe toate cele cunoscute. Dar un fapt istoric de importanta si de semnificatia episcopatului roman al Sfantului Petru nu este din cele care se pot lasa presupuse, fara marturii valabile. Aceste marturii lipsesc, iar cele care se invoca nu au puterea de a dovedi faptul presupus. Biserica romano-catolică După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 78 d.H., Biserica Crestină din Ierusalim a încetat temporar să mai existe. Congregatia din Roma si episcopii acesteia au fost cei care au preluat activitatea misionară în întreg Imperiul Roman. Pornind de la localizarea centrală a Romei ca oras imperial si de la faptul că Roma fusese sediul multor apostoli din primul secol, episcopii Romei au început din secolul al treilea să ridice pretentii de întâietate în cadrul Bisericii. Episcopii provinciilor răsăritene ale Imperiului nu au acceptat încercările episcopilor romani de a câstiga întâietate sau suprematie. În acea epocă, Biserica era organizată pe cetăti si regiuni, fiecare având în fruntea ei câte un episcop. Irineu de Lyon era considerat episcopul Galiei, Ciprian de Cartagina era un alt stâlp al Bisericii, în timp ce episcopii Mauritania si Numedia din Alexandria conduceau bisericile din Egipt. Efes devenise centrul bisericilor din Asia Mică, iar Roma era centrul bisericilor din Peninsula Italia si din Galia. După tinerea Sinoadelor Ecumenice, aceste biserici au devenit biserici principale în regiunile respective, dispunând atât de autoritate eclezială, cât si seculară. Aceasta nu a generat un conflict între nici si nici nu a stirbit cu ceva egalitatea lor. Toate chestiunile care interesau toate bisericile era hotărâte de către toti reprezentantii Bisericii în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Canonul 34 Apostolic afirma că "episcopii tuturor bisericilor trebuie să fie primii, ca conducători, si nimic nu se va hotărî fără consimtământul lor: fiecare va face ceea ce priveste zona si regiunea care tine de răspunderea sa. Dar conducătorul nu hotărăste fără consimtământul celorlalti. Aceasta păstrează unitatea. Binecuvântat fie Dumnezeu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh". Această regulă exprima principiile de bază în conducerea Sinoadelor. În general, canoanele si regulile apostolice ale vechilor sinoade nu prevedeau independenta episcopului principal si nici absolutismul Bisericii. Hotărârile în chestiunile religioase si canonice tineau de responsabilitatea sinodului episcopilor, la nivel regional, sau, după caz, de Sinodul Ecumenic. Ulterior, situatiile politice au condus la o influentă tot mai mare a episcopilor Romei (papi). Atacurile barbarilor din sec. 4 si migratia popoarelor au contribuit si ele la acest fenomen. Atacurile barbarilor ajunseseră până si vechile provincii romane, distrugând simbolurile civilizatiei crestine. În noua situatie, Roma a început să fie văzută ca păzitoare a credintei si mostenirii apostolice. Înalta autoritate a episcopilor romani se referea si la aspectele religioase, în perioada secolelor 4-8, când episcopii Romei erau apărătorii Ortodoxiei în Imperiul Bizantin. Astfel, încetul cu încetul episcopii Romei s-au considerat chemati să conducă întreaga lume crestină. Un nou impuls în directia întăririi atitudinii despotice a papilor romani a fost un decret emis în secolul 4 de către împăratul Gratianus, care îl lăuda pe papa de la Roma (titlu purtat de episcopii Romei si de cei din Alexandria, însemnând "părinte"). În secolul 5, Papa Inocentiu declara: "nimic nu se poate hotărî fără adunarea sinodului Romei si, mai ales în chestiuni ce tin de credintă, toti episcopii trebuie să asculte de Apostolul Petru, care este capul episcopilor Romei". În secolul 7, Papa Arafon cerea tuturor bisericilor să accepte conducerea bisericii romane, întemeindu-si pretentiile pe cuvintele Apostolului Petru. În secolul 8, Papa Stefan scria: "Eu sunt Apostolul Petru, cu voia lui Dumnezeu, prin chemarea plină de milă a lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, înzestrat cu toată puterea Sa de a fi lumină întregii lumi". La început, toate aceste pretentii de mărire ale papilor nu au fost luate în serios de către episcopii răsăriteni si nici nu au divizat Biserica. Toti erau uniti printr-o singură credintă, aceleasi Taine si constiinta faptului că apartineau unei singure Sfinte si Apostolice Biserici. Din nefericire pentru lumea crestină, această unitate a fost zdruncinată de episcopii Romei în secolul 11 si în secolele care au urmat. Ruptura bisericii romane s-a adâncit atunci când au apărut învătături noi. Mai întâi, biserica romană a schimbat mărturisirea de credintă, adăugând cuvintele "si de la Fiul" după cuvintele care arătau că Sfântul Duh purcede de la Tatăl. Această adăugire la Crez este mentionată sub numele "filioque" si reprezintă o îndepărtare profundă de la învătătura apostolică primară. Pe scurt, este incorectă si nu are suport istoric sau dogmatic. Apoi, episcopii Romei au creat învătături noi si străine, inclusiv un sistem de "indulgente papale" care confereau iertarea de păcate în schimbul unor sume de bani donate bisericii. Au urmat si alte învătături bizare, cum ar fi "imaculata conceptie" a Fecioarei Maria si asa-numita "infailibilitate" a Papei. Prin toate acestea, ei s-au îndepărtat tot mai mult de adevărata Biserică, schimbând însăsi natura Bisericii. Pentru a-si justifica autoritatea, papii romani mentionau cuvintele Mântuitorului adresate Apostolului Petru - "tu esti Petru si pe această piatră voi zidi biserica Mea si portile locuintei mortilor nu o vor birui pre dânsa" (Mat. 16:18). Sfintii Părinti ai Bisericii au interpretat întotdeauna aceste cuvinte în sensul că Biserica se clădeste pe credinta în Hristos pe care o mărturisise Petru, nu pe persoana lui Petru. Apostolii nu au considerat că Petru este conducătorul lor, iar sinodul apostolic de la Ierusalim din anul 51 a fost prezidat de fapt de Apostolul Iacob. Cu privire la autoritatea lui Petru, el a propovăduit în multe orase, nu numai la Roma, ci si în Alexandria, Antiohia si în altele. De ce episcopii acestor cetăti nu s-au considerat si ei conducători supremi ai Bisericii? Dacă Petru ar fi fost capul suprem al Bisericii, ar fi trebuit ca succesorii săi să fie si ei episcopi peste aceste cetăti. Mai mult, primul episcop al bisericii din Roma a fost Linus, nu Petru, iar Linus era deja episcop atunci când Petru s-a aflat la Roma. Cercetarea cu atentie a acestei chestiuni ne conduce la o singură concluzie: învătătura că Sf. Petru ar fi fost capul Bisericii este o creatie a papilor romani, produsă din setea lor de putere si din îndepărtarea de la adevărata Credintă. Biserica primară nu a avut o asemenea învătătură. Pretentiile de suprematie ale episcopului Romei, alături de falsa învătătură că Sfântul Duh purcede de la Fiul, au adus diviziune între Bisericile Ortodoxe din Răsărit si Biserica Romană din Apus. Ruptura oficială a avut loc în anul 1054, când cardinalul roman Humbert a trântit pe altarul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol un decret papal prin care erau excomunicati toti cei care nu ascultau de biserica Romei. Viata religioasă si viata laică din Europa secolului 11 erau întretesute. Puterea laică si capacitatea de a declara război nu erau printre atributele unui episcop; totusi, papii romani si-au dezvoltat si consolidat si asemenea influentă si puteri seculare. Papa Pius IX a emis o bulă prin care toti romano-catolicii trebuiau să accepte stăpânirea papei în chestiunile laice. La comanda papei, toate popoarele, punând mâna pe sabie, le atacau pe cele pe care papa le numea ca fiind dusmane. În secolul 13, papa nu numai că încorona regi, dar si reglementa dispute între regi. Prin puterea sa, declara război sau făcea pace. Mai mult, papa avea puterea si de a demite regi si împărati, de a-i exila pe sustinătorii acestora si de a exercita deosebite atributii politice. În lupta lor pentru putere, papii erau neobositi si nu pierdeau nici o ocazie de a-si afirma suprematia si infailibilitatea. Astfel, Papa Benedict VIII scria la 1302: "declarăm că tot clerul apostolic si marele preot al Romei sunt responsabili pentru întreaga lume, iar marele preot este urmasul direct al Apostolului Petru, capul apostolilor, loctiitorul lui Hristos pe pământ, capul întregii Biserici si părinte si învătător al tuturor crestinilor". Cuvinte similare se regăsesc în declaratia Conciliului din 1870, care a promulgat dogma "infailibilitătii" si erezia "imaculatei conceptiii". În articolele despre adevărul canonic, publicate în 1917, Papa Benedict XV scria: "Marele preot al Romei este mostenitorul lui Petru si are nu numai cinstea de a fi cel dintâi, ci si cea mai înaltă putere peste întreaga Biserică". Această arogantă a episcopilor Romei a sporit ruptura dintre Biserica Ortodoxă si Biserica Romei. Nu trebuie uitat că, în ciuda acestei distante în crestere, Biserica Ortodoxă s-a aflat, până la secolul 11, în comuniune cu drept-credinciosii episcopi romani care au respectat principiile de credintă stabilite de apostoli cu privire la independenta bisericilor locale. De fapt, Biserica Ortodoxă chiar cinsteste ca sfinti pe câtiva dintre primii episcopi ai Romei, cum ar fi Sf. Leon. O nouă mutare a episcopului Romei, prin care Biserica Romei s-a depărtat si mai mult de Biserica lui Hristos, a fost renuntarea de către papa Benedict XVI, în toamna lui 2006, la numai câteva luni de la alegerea lui ca papă, la titulatura de "Patriarh al Occidentului", pe care au avut-o episcopii Romei vreme de 1500 de ani. Prin acest gest, papa reafirmă ideea că el nu este egal cu ceilalti patriarhi ai Bisericii lui Hristos. Secolul 14 a marcat începutul decăderii religioase si morale a papilor. Puterea lor a devenit mai seculară ca niciodată, cu intrigi, desertăciune si lăcomie. Poporul a început să fie nemultumit de opresiunea despotică a celor care-l reprezentau pe papă. Un istoric german scria: "Clerul se poartă cu lipsă de respect fată de învătăturile catehismului; ignoră Evanghelia si scrierile Sfintilor Părinti; nu au nimic de spus despre credintă, fapte bune si alte binecuvântări, nu vorbesc despre vrednicia Mântuitorului si nici despre minunile Lui... iar acesti oameni detin cea mai înaltă pozitie în Biserică, unde ei sunt chemati să fie păstori de suflete!" Rezultatele nu au întârziat să apară. La începutul secolului 16 apare protestantismul, initiat ca un protest împotriva papilor romani si provocat în parte de Inchizitie si de torturile săvârsite de biserica Romei, în parte de vânzarea indulgentelor papale. În timp, protestantismul însusi s-a fărâmitat într-o puzderie de secte. Încercări de re-unire a Bisericiilor Ortodoxă şi romano-catolică au fost mai multe, cea mai importantă fiind Sinodul de la Florenţa. Episcopul Pavel de Nazianz (fost romano-catolic) prezintă în cuvintele sale învăţătura romană despre Biserică şi Papă - link. http://www.odaiadesus.ro/romani.html Glasul Sfântului Teodor Studitul: „Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc cu ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos” [83; 133]. Şi iarăşi: „E limpede că paharul ereticesc şi pâinea [ereticească] sunt împărtăşire de potrivnicul” [83; 156]. Iar în Canoanele Sfinţilor Apostoli, în Canonul 46, se spune: „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar?” [30; 33]. Ideea de sinodalitate si prioritate apostolica in Noul Testament Un studiu de teologie dogmatica, i-a dat prilej Parintelui Pr. Prof. Dumitru Staniloae sa reia in dezbatere sinodalitatea ierarhiei, legand-o de ideea de slujire, atat de fami¬liara (si de specifica) dialogurilor contemporane ale Bisericilor cu ele (mai precis : intre ele) insele si cu lumea. Parintele precizeaza ca "ierarhia si sinodalitatea ei in Biserica Ortodoxa implica in sine trei principii : principiul comuniunii, care este prin¬cipiul general al intregii vieti a Bisericii si de la care conducerea ei nu se poate abate, principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebeste in ca¬drul comuniunii bisericesti ca o comuniune aparte si principiul complementaritatii intre conducerea sinodala ierarhica si obstea bisericeasca". "Sinodalitatea ierarhiei - scrie Parintele Staniloae - reprezinta comuniunea persoanelor inzestrate cu o slujire speciala in Biserica. Aceasta slujire are un caracter intreit. "Propovaduirea invataturii neschimbate a lui Iisus Hristos, conducerea credin¬ciosilor si in conducerea pastorala a lor spre desavarsirea in Dumnezeu. Ele cores¬pund celor trei slujiri ale Mantuitorului. Dar aceste trei slujiri sunt atat de solidare, atat de nedespartite intre ele incat infaptuiesc o singura opera. Aceasta opera e nu¬mita de cele mai multe ori cu numele general de sfintire a credinciosilor, dar ea trebuie inteleasa ca realizandu-se prin purificarea si desavarsirea, sau prin asema¬narea si unirea lor cu Dumnezeu, adica prin impartasirea tot mai deplina cu El". "Propovaduirea invataturii neschimbate a lui Iisus Hristos si conducerea credin¬ciosilor pe calea mantuirii spre desavarsirea in Dumnezeu se incadreaza in actiunea aceasta de sfintire progresiva a lor. Caci invatatura nu li se impartaseste dintr-un interes teoretic, iar conducerea pastorala nu consta dintr-un simplu exercitiu de pu¬tere, fara scop, ci amandoua slujesc desavarsirii sau sfintirii progresive a credin¬ciosilor". O alta idee care se ofera spre relevare si adoptare priveste necesitatile de activitate organizata a sinodalitatii. "Comuniunea sau sinodalitatea episcopala, ca o coordonata esentiala a celei mai inalte actiuni de sfintire, deci si a celei de propovaduire a invataturii neschimbate a lui Hristos", face ca aceste necesitati sa fie sa¬tisfacute de un presedinte (proestos). Acesta, insa "nu iese din ordinea comuniunii si nu diminueaza puterea sfintitoare suprema a celei mai inalte comuniuni in Bise¬rica, adica a sinodalitatii episcopale intr-una din componentele ei, adica in formu¬larea invataturii". La acest loc, Parintele Prof. D. Staniloae vine cu o precizare care, era necesar sa fie facuta. "Biserica - scrie P. C. Sa - s-a asigurat de la inceput impotriva pe¬ricolului ca un astfel de presedinte sa incerce sa se ridice deasupra comuniunii epis-copale universale, ca organ suprem de sfintire sau de conducere si invatare in Biserica in deosebirea ce a facut-o intre treptele ierarhice jure divino si jure ecclesiastico Preotii si episcopii sunt trepte de hirotonire jure divino, protopopii, arhie¬piscopii, mitropolitii, patriarhii sunt trepte de jure ecclesiastico. Cei din urma n-au decat rolul prezidial, care nu-i scoate din comuniune cu fratii de preotie sau episcopat si in cazul special al sinodalitatii episcopale si universale, nu coboara aceasta co¬muniune sau sinodalitate din pozitia ei suprema, la o treapta de gradul al doilea sau de totala dependenta. Necesitatea comuniunii ca coordonata a slujirii sfintitoare pe toate treptele e aratata in Orient si prin viziunea din scrierile areopagitice, referitoare la actiunea sfintitoare din ordinea ingereasca, model al actiunii sfintitoare din Biserica. Ingerii de pe treptele superioare sfintesc pe cei de pe treptele inferioare, ramanand in ceata lor. Pana la heruvimi, treptele ingeresti sunt oranduite pe cete, nu pe ingeri indivi¬duali. Nici chiar Dumnezeu nu iese din ordinea comuniunii". Vazuta de pe pozitie teologica-biblica, precizarea Parintele Pr. Prof. D. Staniloae " si a oricarui tratat de teologie dogmatica speciala care vorbeste, obligatoriu, acelasi limbaj - apare (cum si este!) ca o deductie fireasca din invatatura si practica Bisericii veacului apostolic, asa cum ne este impartasita ea, succint si fara intentii pole¬mice, in documentele inspirate ale Noului Testament, - si cu deosebire in cartea Faptele Apostolilor. In aceasta privinta - inainte de-a trece la examinarea amanuntita a documen¬telor respective - socotim potrivit sa ne rememoram situatii care sint oarecum "locuri comune" in discutarea problemei ce ne preocupa aici. Intai de toate, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos n-a facut nici o deo¬sebire intre Sfintii Apostoli in ceea ce priveste puterea spirituala pe care le-a im¬partasit-o. Pe toti i-a trimis in toata lumea (cf. Matei XXVIII, 19), la toata faptura (cf. Marcu XVI, 15), sa predice Evanghelia. Tuturor le-a dat puterea de a lega si dezlega pacatele (cf. Matei XVIII, 18; Ioan XX, 21). Nici unul dintre Sfintii Apostoli nu s-a bucurat de vreo autoritate sau drept mai mare fata de ceilalti. Numai ceea ce hotarau in comun era cuvant de autoritate pentru toti si pentru fiecare din ei in parte. Impreuna cu toti - nu cu unul - este Hristos de fata cand aveau sa se "invoiasca" asupra unui lucru (cf. Matei XVIII, 19 20). Altfel spus, autoritatea de care depindea si trebuia sa asculte fiecare Apostol "nu a fost niciodata un singur Apostol,- niciodata un singur Apostol n-a rezolvat in mod definitiv probleme care priveau intreaga"Biserica. In sfarsit, prin nimeni si prin nimic un Apostol al Domnului n-a despuiat Bise¬rica de un drept al ei in folosul sau personal. Urmasii Sfintilor Apostoli aveau sa traga din astfel de atitudini cuvenitele invataminte. Cand n-au facut-o, cand au ridicat - si practicat - pretentii contrarii, Biserica lui Hristos a avut numai de suferit. Istoria Bisericii cunoaste astfel o suferinta de amploare. Dar si aceasta isi poate scurta si isi poate diminua efectele scizioniste daca dialogurile ecumeniste contemporane progreseaza in sensul dorit de majoritatea covarsitoare a slujitorilor bisericesti - cu atat mai vartos - de numarul mare de credinciosi. Teologii poarta de secole discutii aprinse si uneori de durata referitor la pre¬tinsul "primat" al Sfantului Apostol Petru. Teologii Bisericii noastre, atrasi in valtoarea acestor discutii, au constatat si afirmat ca "verhovnicul Apostolilor" - cum il califica festiv cartile noastre de cult - a fost incarcat retrospectiv, fara stirea si fara voia lui, cu preorogative primatiale. S-a insistat insa mai putin si mai rar asupra faptului ca nici prima comunitate bisericeasca crestina n-a stiut nimic in aceasta privinta si nici macar n-a putut pre¬supune ca asa ceva ar fi putut sa se petreasca in sanul ei. Inainte cu mai bine de cincisprezece ani, am atras atentia asupra unor temeiuri neotestamentare ale sinodalitatii, insistand asupra practicii Bisericii veacului apos¬tolic. Aceasta Biserica nu cunoaste primatii jurisdictionale si, fiind complet straina de eventuale tendinte primatiale, nici n-a avut de suferit de pe urma vreunor pre¬tentii de natura aceasta. Reluarea problemei este nu numai rodul atmosferei generale inter-crestine, fa¬vorabila actiunilor de apropiere si colaborare, ci si al unor sugestii care i s-au facut autorului, la diferite nivele ecleziale. Le dam urmare, aducand la indeplinire dorinta cu fermitatea de-atunci, dar cu tonul imblanzit de sperantele pe care le traieste astazi crestinatatea. In membrii primei comunitati crestine, noi vedem pe cei dintai credinciosi in, si ai lui, Iisus Hristos, primele "madulare" ale Bisericii Sale, dar si pe cei mai fideli interpreti si traitori intru cuvant si fapta a invataturii Mantuitorului. Generatia mar¬torilor intruparii si invierii Domnului - ca pastratoare si purtatoare a atator desco¬periri (revelatii) neconsemnate in slova Scripturilor inspirate ale Noului Testament, dar afectate Sfintei Traditii - dispunea de un indefectibil spirit de orientare precisa, ampla si conforma cu intentiile Mantuitorului. Ea nu ar fi ingaduit nicidecum mini¬malizarea - si cu atat mai putin desfigurarea - acelor intentii prin interventii de amputare arbitrara sau de ingrosare a lor prin interpretari sau presupuneri pasibile de revizuiri sau repudieri ulterioare. Cand se produceau, abuziv, astfel de rastalmaciri ale voii Mantuitorului, reactia acestei generatii era prompta si ferma. Exemplificari nu sunt necesare, tocmai pentru ca ele abunda. Pe de alta parte, Sfantul Apostol Pavel isi ingaduia sa transforme in "scriptura" ceea ce pana atunci era doar "traditie orala", citand cuvinte ale Mantuitorului, care nu se afla inregistrate in Sfintele Evan¬ghelii canonice. Pe de alta parte, daca necesitati misionare urgente il indatoreaza sa se pronunte in chestiuni sau probleme care depasesc sfera preocuparilor de ama¬nunt ale Fiului lui Dumnezeu intrupat, "Apostolul neamurilor" - onest si fara ezi¬tare - nu omite a preciza ; "zic eu, nu Domnul" (I Cor. VII, 12). Ne-am referit la el - si nu la vreunul din Apostolii "cei vechi" - tocmai pentru ca Sfintul Pavel nu l-a vazut "fata catre fata" pe Mesia intrupat, nu i-a fost "ucenic" direct lui Iisus din Nazaret, ca ceilalti ("doisprezece"), ci Hristosului preainaltat intru marire. Teologii rationalisti extremisti au, in general, o parere slaba despre spiritul critic al primei generatii de crestini. Curajul si claritatea cu care acestia denunta si combat incercarile eretice de a i se atribui Mantuitorului intentii si invataturi straine de El, raman peste veacuri exemplu graitor de trezvie duhovniceasca intru pazirea curatiei depozitului doctrinar al Bisericii crestine. Controlul invataturii ce se propo¬vaduia, ei il faceau in modul cel mai firesc care se putea imagina. Abaterile de la credinta cea dreapta, de la "invatatura sanatoasa", ei le sanctionau cu fermitate. Cum ar fi putut, deci, sa strecoare cineva invataturi straine in Biserica fara sa fie grabnic identificat si infruntat cu toata energia care se manifesta in vointa lor de a-i indrepta pe cei rataciti ? Si cum ar fi ingaduit ei trecerea sub tacere a vreunei do¬rinte sau intentii speciale a Mantuitorului, daca astfel de dorinte sau intentii s-ar fi perpetuat chiar si numai prin viu grai ? Marturiile documentare (scrise) ale vietii religioase-bisericesti pe care o ducea prima generatie de crestini, sunt : cartea Faptele Apostolilor, epistolele sobornicesti, Apocalipsa (primele trei capitole) si epistolele pauline. Doua dintre epistolele sobornicesti apartin Sfantului Apostol Petru. Fapt cu totul remarcabil - dar catusi de putin surprinzator : nici un rand din textul lor nu suna "primatial". Invers, insa, da : In I Petru V, 1 Sfantul Petru, autorul se aseaza la ace¬lasi nivel cu ceilalti pastori sufletesti ai Bisericii. Textul din V, 13 ne informeaza ca, atunci cand scria aceasta epistola, Sfantul Petru activa in slujba Evangheliei toc¬mai la Babilon, pe Eufrat, ceea ce inseamna ca nu putea fi totodata "episcop sedentar" al bisericii din Roma (ca Sfantul Iacov, "fratele" Domnului, la Ierusalim). Epistolele pauline numite "ale captivitatii" (I-a Romana) - si, inainte de ele, Epistola catre Romani - adeveresc indirect, dar tot atat de convingator, exactitatea acestei deductii. Pe de alta parte, in II Petru III, 15-16 inlalnim un elogiu petrin al Sf. Pavel, in care "Apostolul neamurilor" este recunoscut ca "specialist" in problema soteriologica. Dupa invierea Domnului, Sfantul Apostol Petru a dovedit nu o data ca dobandise ceea ce se cheama simtul proportiilor. Veleitati primatiale nu a nutrit nici ina¬inte si nici dupa aceea. Ceea ce a facut cu el teologia romano-catolica - ne referim la teologia preconciliara, mai ales ! - este egal cu o tentativa nu laudabila de azvarlire in uitare a chipului real al acestui Apostol atat de drag inimilor crestinesti de totdeauna, spre a-l inlocui cu un "prefabricat" pricinuitor de vrajba si dihonie in sanul Bisericii celei oarecand una. Nici cartea Faptele Apostolilor nu stie nimic de vreun "primat" al vreunui Apos¬tol. Viata tinerei Biserici crestine s-a desfasurat in pace sub acest raport. Membrii ei aveau alte probleme de dezlegat decat sa se framante pe chestiuni solutionate de¬mult si definitiv de Mantuitorul. Iar in ceea ce priveste Sorina de conducere in Bise¬rica, dupa inaltarea Sa la cer, vointa Domnului a fost ca ea sa fie exercitata in sobor, pe cale sinodala. Este de retinut neaparat ca declaratia din Matei XVIII, 20 ("Unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor") este - cronologic - posterioara imprejurarii in care Domnul nostru Iisus Hristos a rostit textul "Tu esti Petru..." (Matei XVI, 18 urm.), ca si aceleia in care a impartasit tuturor Apostolilor puterea de-a lega si dezlega pe pamant... (cf. Matei XVIII, 18). Cand ii pregatea pe Sfintii Apostoli pentru trimiterea intr-o misiune de proba (Matei X), de asemenea, nu surprindem nici o intentie sau macar preocupare "primatiala" in sfintele sfaturi pe care Domnul le-a dat, iar Sf. Matei le-a inregistrat atat de minutios. Intentii "primatiale" a manifestat doar mironosita Salomea, mama fiilor lui Zevedei (cf. Matei XX, 20 s.u.) si a nutrit realmente doar Iuda Iscarioteanul. Cele dinatai - inocente prin mobilul subiectiv, omeneste inteligibil, care le-a provocat - au fost "reprimate" cu dumnezeiasca blandete si bunatate, de Domnul. Iuda, la randul sau, s-a autopedepsit (asa cum se va vedea si aici). "Cea dintai istorie a Bisericii crestine", cartea Faptele Apostolilor, inregis¬treaza trei evenimente de seama din viata tinerei Biserici crestine care - prin des¬fasurarea lor - furnizeaza marturii de optima valoare documentara referitor la iorma de conducere bisericeasca exercitata atunci cand Sfintii Apostoli se aflau inca in viata si vegheau ca mostenirea lui Hristos in lume sa ramana neafeotata de adaosuri sau corecturi omenesti. Examinarea lor exegetica permite sa se traga concluzii teologice si practice adecvate. Intregirea Soborului Apostolic (Fapte 1, 15-26) intr-una din cele zece zile dintre inaltarea la cer a Domnului si pogorarea Du¬hului Sfant, primii crestini din Ierusalim erau adunati, ca de obicei, la rugaciune de obste. Se aflau laolalta, in sfanta comuniune, ca la o suta douazeci de "nume" (v. 15), inclusiv Sfintii Apostoli. Comunitatea aceasta reprezinta samburele Bisericii crestine. Membrii ei - nu¬miti "ucenici" (v. 15), iar dupa unele manuscrise stravechi ale cartii Faptele Apos¬tolilor, "frati" - faceau parte dintre fericitii carora Domnul binevoise a li se arata viu dupa invierea din morti. Numarul acestora trecea de cinci sute. La anul 57, cand Sfantul Apostol Pavel scria Epistola I-a catre Corinteni, mai mult de jumatate din ei traiau (I Cor. XV, 6), dand marturie despre biruinta vietii asupra mortii. In plenul acestei adunari s-a ridicat la cuvant Sfantul Apostol Petru, aratand ca este de trebuinta ca numarul Apostolilor Domnului - descompletat prin moartea in¬famanta a lui Iuda vanzatorul - sa fie intregit. Se stie din sfintele Evanghelii canonice ca Mantuitorul si-a ales doisprezece uce¬nici (invatacei) - listele lor : in Matei X, 1 s.u.; Marcu III, 13 s.u.; Luca VI, 12 s.u. - pregatindu-i ani de zile sa fie vestitori ai Evangheliei, in scopul asezarii impara¬tiei lui Dumnezeu in lume. Sfantul Petru, in cuvantarea sa, exprima ideea ca pogorarea Duhului Sfant nu trebuia sa afle acest sobor cu efectivul initial imputinat. In ceea ce priveste cauza care a generat aceasta stare de criza - caderea lui Iuda -, aceasta a fost prevazuta de Duhul Sfant, care prin gura proorocului-psalmist David aratase ca se va pustii curtea lui Incit nu va fi cine sa locuiasca intr-insa (ceea ce inseamna : va muri fara urmasi), iar slujba lui o va lua altul (v. 20, cu referire la Psalmii LXVIII, XXIX si CVIII, 7), alegandu-se alt Apostol. Insasi implinirea acestei proorocii adevereste ca ea se referea la Iuda. Aceasta nu inseamna insa ca vanzatorul Domnului ar fi fost manat fara voia lui sa faca ceea ce a facut, pentru ca sa se implineasca proorocia amintita. Sfantul Duh nu "predesti¬neaza" pe nimeni sa faca un anumit lucru - si cu atat mai putin un lucru rau. Despre sfarsitul lipsit de glorie al lui Iuda, Sfantul Petru reaminteste ceea ce stiau "toti cei din Ierusalim" (v. 19). Sfantul Evanghelist Matei scrie (XXVII, 3 s.u.) ca tra¬datorul cuprins de remuscari, a restituit arhiereilor si batranilor complotisti din Sinedriu pretul cu care il negociase pe Cel nevinovat. Acestia, insa, nevrand sa intineze vistieria templului cu arginti care reprezentau "pretul sangelui" (Matei XXVII, 6), au cumparat cu ei o tarina stearpa, de la un olar, destinand-o ingroparii strainilor care mureau parasiti in Ierusalim. Tarina aceasta a capatat un nume sinistru: Hachel-damah. Ascultatorii cuvantarii Sfantului Petru cunosteau intelesul acestei expresii, caci Apostolul le vorbea in dialectul aramaic. Sfantul Luca o traduce in greceste - "loc al sangelui" (v. 19) - pentru Teofil, patricianul, si pentru ceilalti cititori ai cartii Faptele Apostplilor care nu cunosteau limbi straine. In disperarea lui, Iuda s-a dus si s-a spanzurat. A nimerit - asa se pare - toc¬mai in tarina cumparata de sinedristi cu cei 30 de dinari. Funia sau craca de care se spanzurase neputand sa sustina povara trupului sau, s-a rupt "si cazand a pleznit de la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele" (v. 18). Asa s-a sfarsit acest om pierdut, despre care Mantuitorul spusese, ca era mai bine de nu se nastea (Matei XVI, 24). "Locul sangelui" varsat pe nedrept al Mantuitorului si locul mortii cumplite a lui Iuda este situat in valea numita Hinnom, pe coasta muntelui Sfatului Rau, la sud de Ierusalim. In timpul cruciadelor se afla acolo o biserica inchinata Preasfintei Nasca¬toare de Dumnezeu. Cavalerii ioaniti construisera acolo un cavou pentru inmormantarea pelerinilor. Pana in ziua de azi, o ruina numita Hacheldamah reaminteste drama care s-a petrecut acolo. Nu departe de ea, localnicii arata un copac - cu crengile indreptate lugubru spre rasarit - de care se spune ca s-ar fi spanzurat Iuda. Potrivit proorociei Duhului Sfant - facuta prin David, proorocie care are ca¬racter de dispozitie cu neputinta de ocolit - locul dregatoriei lui Iuda avea sa-l ia altul. Cine anume ? Interpretand gandul intregii adunari, Sfantul Petru formuleaza conditia pe care trebuia s-o indeplineasca viitorul Apostol : un barbat care l-a urmat pe Domnul tot timpul cat a petrecut pe pamant. Adunarea s-a invoit, deoarece propunerea corespundea nazuintelor ei. A reco¬mandat doi barbati deopotriva de vrednici : pe Iosif Varsava (fiul lui Sava), poreclit "Justus" (= cel drept), desigur din pricina vietii sale virtuoase - si pe Matia. Clement Alexandrinul (sec. III) socoteste ca amandoi ar fi facut parte din ceata celor 70 (72) ucenici ai Mantuitorului (despre care vorbeste Sfantul Luca in Evan¬ghelia a treia: X, 1 s.u.), ceea ce trebuie sa fie riguros exact.spare din ei doi era mai vrednic, aceasta numai Domnul - cel ce cunoaste strafundurile inimii - o putea sti si o putea dezvalui Dealtcum, numai Lui i se cuvenea sa-si aleaga Apostolii, nu oamenilor - si nici prin mijlocirea aces¬tora (sa se vada ce spune Sfantul Pavel despre exclusivitatea enervarii la apostolat, in Gal. I, 1 s.u.). Cazand in genunchi, intreaga adunare a rugat pe Domnul sa arate pe care din cei doi l-a ales (v. 24) sa ia locul ramas liber in urma pieirii celui cazut in prapastia pierzaniei trupesti si sufletesti. Au tras apoi la sorti si a iesit sortul pe Matia, care de-atunci incoace se numara cu cei doisprezece. Rana deschisa in obstea membrilor soborului apostolesc era astfel lecuita. Sfintii Apostoli puteau astepta impacati semnalul pornirii la propovaduirea in "lumea" intreaga cunoscuta pe-atunci. Tragerea la sorti era practicata si in epoca Vechiului Testament, spre a se afla voia lui Dumnezeu intr-o problema importanta (vezi Levit. XVI, 8 ; blum. XXVI, 52 s.u., Prov. XVI, 33 s.a.). Prin analogie cu situatiile respective din Vechiul Testament, in cazul de fata trebuie sa se fi procedat astfel : Numele celor doi fruntasi crestini propusi de obstea bisericeasca au fosit scrise pe cate o tablita. Tablitele erau puse in¬tr-un vas (recipient, urna), care se scutura pana ce una din tablite sarea afara. Can¬didatul al carui nume era scris pe aceasta tablita - in cazul de fata : Sfantul Matia- era proclamat ales. Procedura adoptata si urmata de obstea primilor crestini din Ierusalim la ale¬gerea noului Apostol este specific sinodala. Biserica Ortodoxa Rasariteana tine la ea cu fidelitate infrangibila si o practica pana astazi la alegerea episcopilor, care sunt urmasii Sfintilor Apostoli. Rolul indeplinit de Sfantul Petru in aceasta imprejurare nu trebuie exagerat. El a facut propunerea de-a se proceda la completarea vacantei ivite in sinul soborului apostolesc si a prezentat asa-numita (in termeni moderni, contemporani) "expunere de motive" a propunerii facute. Doar atat! ... Iar dreptul de-a face propuneri il avea oricare membru al acelei obsti bisericesti. Daca Sfantul Petru ar fi fost investit cu prerogative "primatiale", ar fi designat el pe noul Apostol, inlocuindu-l pe Domnul in calitatea Sa de Cap (unic, necontestat) al Bisericii. Nimeni nu i-ar fi putut lua in nume de rau o astfel de procedura. Dar Sfantul Petru n-a facut asa ceva. Aceasta dovedeste ca orice interpretare care cu¬prinde mai mult decat atat, e propaganda confesionala - si nu rod al unor cercetari teologice si istorice oneste si obiective. Iar propaganda confesionala nu incurajeaza contactele ecumeniste si nu contribuie la adancirea apropierii intererestine, nici la afirmarea unitatii crestine in problemele vitale, contemporane, in solutionarea carora avem interese comune. Alegerea si hirotonirea celor sapte diaconi (Text Fapte VI, 1-6). Membrii Bisericii-mame din Ierusalim erau proveniti atat dintre evreii bastinasi (palestinieni) cat si dintre evreii elenisti, care vietuind un timp in diaspora, vorbeau greceste si manifestau anumite deprinderi proprii semintiilor politeste in mijlocul carora au trait inainte de repatriere. La un moment dat - cativa ani dupa inaltarea la cer a Domnului -, crestinii ierusalimiteni proveniti dintre evreii elenisti au ridicat cuvant de nemultumire cu privire la modul defectuos in care se facea imparteala zilnica a prinoaselor din casa de obste a Bisericii, vaduvele si orfanii lor fiind neglijati si chiar nedreptatiti. Plangerea aceasta a fost cercetata de Sfintii Apostoli cu atentia cuvenita si. a fost gasita - din nefericire - intemeiata. Ispravnicii (administratorii) casei de obste - recrutati desigur dintre localnici - ii favorizau pe ai lor, sau nu reuseau sa impace pe toata lumea, dat fiind numarul mereu sporit al credinciosilor. Ca sa puna capat acestui neajuns care vatama pilduitoarea unire a cugetelor si dragostea frateasca ce domnea in sanul Bisericii ierusalimitene (vezi Fapte II, 42 si IV, 32), Sfintii Apostoli au intrunit pe credinciosi in adunare obsteasca si le-au facut propunerea sa aleaga barbati plini de Duhul Sfant, priceputi in cele gospodaresti, cunoscuti si stimati indeobste ca oameni drepti si asezati, situati moralmente mai pre¬sus de pasiuni si prejudecati vatamatoare armoniei care se cuvine sa domneasca in¬tre marturisitorii lui Iisus Hristos. In forma aceasta, Sfintii Apostoli puteau sa se ocupe nestingheriti de esentialul misiunii lor: propovaduirea cuvantului Evangheliei. A fost o propunere inteleapta si un act de tact pastoral. Credinciosii aveau lati¬tudinea sa reglementeze ei insisi aceasta problema si deci sa-si ia raspunderea pen¬tru asigurarea unei imparteli satisfacatoare a daniilor. Sfintii Apostoli isi rezervau dreptul de-a confirma pe noii alesi, prin hirotonire. Textul B (vita, varianta lunga) al cartii Faptele Apostolilor lasa sa se inteleaga ca existau si pana atunci astfel de slujitori la mesele de obste (agape), dar se pare ca acestia erau alesi numai dintre locuitorii stabili ai Ierusalimului. Tinerii care au ri¬dicat lesurile sotilor Anania si Safira e posibil sa fi facut parte din tagma acestor slujitori. In orice caz, ei sunt precursorii celor 7 diaconi (cf. Fapte V, 7, 10). Cea mai mare parte dintre cei 7 diaconi - daca nu cumva toti - trebuie sa fi fost elenisti, in primul rand Sfantul Stefan. Sfantul diacon Nicolae era politeist pagan convertit la religia mozaica si apoi crestinat. Prin alegerea lor, erau menajate suscep¬tibilitatile lesne de-nteles ale celor din tabara evreilor elenisti. Dupa alegere, diaconii au fost hirotoniti de catre Sfintii Apostoli, cu rugaciu¬nile de impartasire a harului Sfantului Duh, corespunzator slujirii pe care erau che¬mati s-o indeplineasca. Eliberati de grijile gospodaresti ale practicarii caritatii crestine, Sfintii Apos¬toli si-au inchinat toate puterile lor propovaduirii Evangheliei. Numarul credinciosilor continua sa creasca. In Biserica crestina intra - pentru intaia oara - chiar si preoti ai iudeilor, in numar mare (cf. VI, 7). Despre Sfintii diaconi Stefan si Filip va mai fi vorba in capitolele urmatoare ale cartii Faptele Apostolilor. Activitatea celorlalti nu ne este cunoscuta mai indeaproape. Se presupune - dupa cum reiese din scrierile Sfantului Irineu al Lugdunului (Lyon, in Franta de astazi; +202) si ale apologetului Tertullian (veacul II) - ca ereticii nicolaiti din Efes si Pergam (vezi Apoc. II, 6, 15) si-ar fi luat numele de la diaconul Nicolae, care a desfasurat o activitate misionara rodnica in cetatea sa de otoirsie (An-tiohia Siriei; cf. VI, 5). In situatia de fata Sfantul Apostol Petru nu apare cu numele. El participa la sfanta lucrare de hirotonire a celor 7 diaconi laolalta cu ceilalti Apostoli si pe picior de egalitate cu ei. Rolul exercitat de el e rolul unuia din cei doisprezece. Nu putem lasa nerelevat un amanunt care trebuie subliniat in mod deosebit: la alegerea celor 7 diaconi s-a ajuns si s-a recurs si pentru ca Sfintii Apostoli si nu se transforme in slujitori sedentari (stabili, permanenti) ai unei biserici locale. O astfel de "fixare in post" era incompatibila cu fiinta si menirea apostolatului. Apostolul e un "trimis" al Mantuitorului la propovaduirea Evangheliei, predicand, "tuturor neamurilor", asa cum i-a poruncit Mantuitorul (cf. Matei XXVIII, 19 s.u.), el deschide mereu alte si alte santiere misionare. "Nu este potrivit ca noi lasand cuvantul lui Dumnezeu sa slujim meselor" ! - asa au justificat foarte convingator cei doi¬sprezece necesitatea alegerii si instituirii diaconilor (cf. Fapte VI, 2). Precizarea aceasta surpa ea singura tezele privitoare la un asa-zis "episcopat sedentar", monar¬hic, al Sfantului Petru la Roma, chiar de-o durata mai scurta decat un sfert de secol, cum se sustine deobicei. Asupra puterii probatorii antiprimatiale a textului din Fapte VI, 3 - dupa a noastra stiinta - nu s-a staruit inca suficient pana acum. Concluzia transpare de la sine : si in imprejurarea de fata, procedura adoptata si aplicata a fost una net sinodala, consfintita de un act sacramental: Taina Hiroto¬niei si aceasta savarsita in sobor. Daca Sfantul Petru ar fi fost "primat" al Apos¬tolilor, solutiona problema pe cale prezidiala. Sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte XV, 1-29). Examinarea cazului convertirii sutasului Corneliu (cf. Fapte XI, 1-18) de catre "Apostolii si fratii care erau in Iudeia" (Fapte XI, 1), a dus la concluzia ca Dum¬nezeu a deschis si paganilor politeisti portile Bisericii crestine. Pe de alta parte, fap¬tul ca Sfintul Petru a fost tras la raspundere de cei amintiti si obligat sa justifice convertirea la crestinism - primirea in Biserica a ofiterului roman, este de asemenea un argument antiprimatial de mana intai. Revarsarea Duhului Sfant peste paganii convertiti (cf. Fapte X, 44-48 si XI, 15-17) din casa lui Corneliu sutasul dovedea ca pentru primirea acestora in randurile membrilor Bisericii crestine este suficient Botezul care consfintea credinta lor in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Pavel si Varnava - in cursul primei calatorii misionare - au procedat in consecinta. Niciunde si nimanui n-au cerut mai mult decat atat : sa creada in Hristos si sa se boteze in numele Presfintei Treimi. Mai ales in sanul infloritoarei biserici din Antiohia Siriei convertirea paganilor politeisti la Hristos a pricinuit o bucurie mare. E explicabil : cetatea de scaun a Siriei era locul de pornire a actiunilor de crestinare a acestora. De aici isi luau startul che¬marile mantuitoare la Hristos, facute fara discriminari iritante. Cui i-ar fi trecut prin gand sa scormoneasca in spuza unei probleme care era definitiv clarificata prin fap¬tul ca s-a crestinat "casa" (- familia) sutasului Corneliu, - fapt acceptat ca atare, intru totul valabil, de ocarmuitorii autorizati ai Bisericii ierusalimitene ? Si totusi... Scurt timp dupa intoarcerea Sfintilor Pavel si Varnava din prima calatorie mi¬sionara (cf. Fapte XIV, 28), au "coborat" la Antiohia Siriei unii din Iudeia, care con¬testau valabilitatea convertirii la Hristos a paganilor politeisti, pe motivul ca s-ar fi omis sa li se pretinda acestora respectarea dispozitiilor Legii lui Moise. Cine erau acesti zelosi suporteri ai Legii mozaice ne lamureste: farisei convertiti la Hristos. Pretentia acestora a pricinuit tulburare in randurile crestinilor proveniti dintre pagani - care aveau oroare de circumciziune, operatie dureroasa si dezgustatoare - si a dat nastere la controverse aprinse. Sfintii Pavel si Varnava au combatut aceasta pretentie cu propriile lor experiente misionare facute in insula Cipru si in Asia Mi¬nor. Stradania lor de a-i convinge pe iudaizanti sa renunte la teza inadmisibla pe care o sustineau aceia, s-a dovedit zadarnica. De aceea, neavand incotro, s-au decis sa recurga la arbitrajul Bisericii-mame din Ierusalim. Din delegatia trimisa acolo in acest scop, nu lipseau, fireste, Sfintii Pavel si Varnava. In drum spre Ierusalim, misionarii crestini au cercetat bisericile locale din Fenicia si Samaria, povestind tuturor despre convertirea paginilor la Hristos. Credin¬ciosii din regiunile acelea - ei insisi izolati de comunitatea iudaica si eliberati de prejudecatile legaliste - au intampinat cu neprefacuta bucurie aceasta veste buna. La Ierusalim, raportul facut de ei doi asupra rezultatelor misiunii desfasurate in Cipru si in Asia Minor a fost primit cu simpatie de catre Sfintii Apostoli si de presviterii (= preotii) comunitatii. Trecerea de care se bucurau acestia din urma in sinul Bisericii ierusalimitene crestea pe masura ce Sfintii Apostoli le incredintau noi insar¬cinari, pentru ca ei sa se poata dedica exclusiv propovaduirii cuvantului Evanghe¬liei. In lipsa Sfintilor Apostoli din cetate - lipsa care se producea din ce in ce mai des si dura din ce in ce mai mult, pe masura sporirii numarului crestinilor - presviterii conduceau Biserica locala. Ei posedau o hirotonie pe potriva aceleia pe care Sfintii Pavel si Varnava au impartasit-o preotilor randuiti la carma Bisericilor locale din Asia Minor (cf. Fapte XIV, 23). Dintre ei avea sa se ridice si primul epi¬scop statornic al bisericii Ierusalimului, Sfantul Iacov, "fratele" Domnului. Iudaizantii proveniti dintre fariseii convertiti la Hristos cereau ca paganii bote¬zati sa fie obligati sa se taie imprejur si sa respecte Legea mozaica. S-au format doua tabere : una, cea iudaizanta, sustinea ca mantuirea nu e posibila fara respectarea Legii lui Moise; cealalta, respingea obligativitatea Legii mozaice pentru crestinii recrutati dintre politeistii pagani. In interesul pacii launtrice a Bisericii si al dezvoltarii ei ulte¬rioare, aceasta divergenta de opinie - care evolua in spre proportii de conflict in¬tern bisericesc - trebuia solutionata o data pentru totdeauna. Ea a format obiectul preocuparilor Sinodului apostolesc intrunit la Ierusalim, in anul 51. La lucrari - la dezbateri - au participat, pe langa Apostoli, presbiterii Bisericii ierusalimitene, delegatii Bisericii din Antiohia Siriei si alti membri ai comunitatii. Luand cuvantul, Sfantul Petru s-a situat din capul locului de partea delegatilor Bisericii din Antiohia Siriei. Referindu-se, indirect dar vizibil, la convertirea lui Cor¬neliu sutasul, Sfantul Petru constata ca Dumnezeu a incuviintat-o fara sa puna vreo bariera intre paganii politeisti si evreii monoteisti in ceea ce priveste capacitatea lor de acces la calitatea de membru al Bisericii crestine. Sincer, Sfantul Petru arata ca obligatiile impuse de Legea mozaica au fost un jug pe care nimeni dintre iudei nu se poate lauda ca l-ar fi putut purta cu deplina vrednicie. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, impartasit pe temeiul credintei in dumnezeirea Lui, prin Botez, ofera mantuirea atat iudeului cat si paganului, fara nici o discriminare. Au luat apoi cuvantul Sfintii Varnava si Pavel, intarind cu fapte din campul mi¬sionar cele sustinute de Sfantul Petru. Rezumand dezbaterile, Sfantul Iacov, "fratele" Domnului, primul episcop stabil al Ierusalimului, constata ca si paganii politeisti au acces la mantuire, in aceleasi con¬ditii ca si iudeii credinciosi, lucru prevazut dealtcum de prooroci. Sfantul Iacov a facut propunerea de a li se atrage atentia crestinilor convertiti dintre pagani sa se fereasca de orice contact cu idololatria, de desfrau (pacat specific paganismului), de consumarea carnurilor prove¬nite de la animale moarte prin sufocare (sugrumare) si de consumarea sangelui (soco¬tit de iudei ca sufletul sau viata carnii). Propunerea a fost primita. Aceste oprelisti au fost consemnate in Decretul dat de sinodul apostolic (Textul lui, integral, in XV, 23-29). Sinodul apostolic de la Ierusalim consfintea o stare de fapt: paganii politeisti au acces la Hristos direct, nu pe ocolite, nu prin prealabila iudaizare, nu trecand prin "vama" Legii lui Moise. Altfel spus, Lega mozaica nu era obligatorie pentru ei. A fost o hotarare inteleapta, ca tot ceea ce purcede din chibzuinta oamenilor credinciosi calauziti de Duhul Sfant. Ea a inlaturat ultimul obstacol care mai statea de-a curmezisul actiunii de increstinare a lumii antice. Este de mentionat si de retinut ca problema neobligativitatii Legii mozaice pen¬tru crestinii proveniti din randurile "neamurilor" politeiste - ridicata de zelul deviat al iudaizantilor - a fost solutionata pe cale sinodala si nu "ex cathedra". Procedura urmata in aceasta situatie - ca si formula "parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (v. 28)- s-au perpetuat pana in zilele noastre in practica Bisericii crestine rasaritene. Biserica Crestina Ortodoxa poseda simtul proportiilor. Ea da fiecaruia ceea ce i se cuvine: lui Dumnezeu ceea ce-i apartine lui Dumnezeu; Sfantului Petru, ceea ce-i al lui s.a.m.d. Nu amputeaza, nu diminueaza, nu minimalizeaza, dar nici nu ma¬joreaza, nu amplifica, nu ingroase esentialul revelat, consfintit, intentionat de Dom¬nul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Biserica noastra pazeste ceea ce i s-a dat - neamestecat si neschimbat, neimpartit si nedespartit - pana la parusie. "Tine ceea ce ai, ca nimeni sa nu ia cununa ta" (Apoc. III, 11). "De va mai adauga cineva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui plagile..." (Apoc. XXII, 18) a caror simpla evo¬care anticipata zguduie constiinta crestina. "Primatia", cu toate consecintele ei pagubitoare pentru pacea si unitatea Bise¬ricii lui Hristos, este un adaos de data ulterioara revelarii si formularii legiuite a depozitului de credinta crestina. A ignorat-o prima generatie crestina, in sanul careia forma de conducere bisericeasca era cea sinodala. A ignorat-o pana si Sf. Apostol Petru. E ceea ce rezulta si din examenul atent si "sine ira" facut textelor inspirate care ne vorbesc despre trei "sinoade" apostolesti, ale caror dezbateri instructive si deci¬sive le-a inregistrat Sfantul Evanghelist Luca. Preot Prof. Grigorie Marcu Cand episcopul Romei era ortodox, atunci era primul intre patriarhi COMUNICAT Intrucat presa a prezentat in mod denaturat si tendentios documentul comun privitor la primat in Biserica, precizam urmatoarele: Comisia Mixta Internationala pentru Dialog Teologic intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano Catolica, care si-a inceput activitatea in anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale invataturii de credinta aflate in divergenta intre cele doua Biserici, in vederea "restaurarii comuniunii depline dintre cele doua Biserici, bazata pe unitatea de credinta, potrivit experientei si traditiei comune a Bisericii primare". In masura in care aceasta Comisie ar gasi solutiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunta asupra posibilei uniri a celor doua Biserici, decizia revenind, in ceea ce priveste partea Ortodoxa, Sinodului Panortodox. Membrii Comisiei de dialog, intruniti la Belgrad (septembrie 2006) si Ravenna (octombrie 2007) au dezbatut rolul episcopului si al sinoadelor in viata Bisericii, la nivel local, regional si universal, documentul comun adoptat precizand urmatoarele: "Ambele parti (n.n. cea ortodoxa si cea romano catolica) sunt de acord ca in vremea Bisericii nedespartite (pana in 1054), aceasta ordine canonica (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) era recunoscuta de toti. (n.n. Cele doua parti) mai sunt de acord ca Roma, care potrivit expresiei Sfantului Ignatie al Antiohiei este Biserica care "prezideaza in iubire" (Ep. Catre Romani, prolog), ocupa primul loc in aceasta ordine canonica (taxis) si, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) intre patriarhi. (n.n. Cele doua Biserici) nu sunt de acord insa in ceea ce priveste interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja inteleasa in moduri diferite in primul mileniu" (paragraf 41 din Documentul intrunirii de la Ravenna). Delegatii Bisericilor Ortodoxe si cei ai Biser

Bietul Jeshua a zis numai ca el ar putea sa fie Mesia. Si Apostolul Petru a confirmat. Dar ambii au gresit. Iisus nu a spus niciodata ca el ar fi copilul lui D-zeu. Atunci cand vorbea despre Tatal din Ceruri (Shamaym), Jeshua folosea o frumoasa metafora. Metafora pe care crestinii o iau ad litteram si taaare rau fac. Elohim nu poate fecunda fecioare evreice. Este un Plural foarte spiritual de Majestate. Toti suntem copiii lui spirituali, dar ne nastem din parintii nostri, draga domnule Ciubotea! Daca o sa ma acuzati de blasfemie sau erezie, asa cum a fost acuzat stra-unchiul meu, o sa semanati teribil cu ratatul ala de Pat Robertson. Fie vorba-ntre noi, judeii au scris Biblia. Si trebuie ascultati atunci cand o comenteaza. Daca noi negam divinitatea lui Jeshua, avem motive intemeiate. Orice avocat demn de acest nume ne-ar da dreptate.

Nene, mai meri si mai ceteste beblia inca o data! Lasa bre prostiile!

de unde nu stim ca cei ce au postat aceasta stiere sunt masonii... oare de ce e atata secretomanie in privinta celui ce a declarat cele spuse? de unde stia ca nu ii vor da numele, voi chiar credeti in vrajeala asta?cred ca mai bine e sa luam distanta de orice barfa. nimeni nu stie nimic clar. iar de e asa nu reiese de nicaieri ca patriarhul ar fi impotriva celor ce au pus intrebarile... cand personajul care a dat informatiile va dori sa-i apara si numele atunci voi avea o atitudine pro sau contra...

Uite ca-l publicam! Sursa este din interiorul Adunarii, am precizat in text, dar ii pastram anonimitatea pentru ca asa am fost rugati.Oricum, daca v-am spune numele, care, de altfel, este o persoana intens mediatizata v-ati da seama ca este deasupra oricarei banuieli. Multumim, AIM