Adio, hipodrom

Cu un an si jumatate inainte ca statuia lui Stalin sa dispara de pe soclu, a fost dezvelita statuia lui Lenin din fata Casei Scanteii, pe 21 aprilie 1960, cu mare pompa. Inca mai exista Hipodromul din Bucuresti, injumatatit in 1950, cand a aparut proiectul Casei Scanteii, pe spatiul pistei de trap, ramanand cea de galop. Hipodromul era o ramasita a Bucurestiului de altadata, intr-un oras monoton, sarac in spectacole si distractii.
In ajunul curselor, intr-o bodega de pe Soseaua Filantropia, se strangeau in jurul driverilor initiatii dornici sa afle ponturile din ziua respectiva. Seara, dupa alergari, aceiasi pariori se adunau in doua mici localuri din Baneasa: „La Brotacei“, a carui specialitate erau puii de balta, si „La Calatorul“, unde interpretau cantonete trei chitaristi. In apropiere, pe suprafata cartierului Aviatiei, era mahalaua cu ramasite rurale unde locuiau grajdari, selari, potcovari, jochei si randasi de la Hipodrom. In ziua de 21 aprilie, premergatoare aniversarii lui Lenin, i-a fost dezvelita statuia in prezenta lui Gheorghiu-Dej si a celorlalti fruntasi comunisti. Au fost adusi mii de oameni, elevi, studenti, pionieri. Pentru opera sa, sculptorul Boris Caragea a fost remunerat cu un milion de lei, echivaland cu pretul a 20 de automobile.
Ocarmuirea nu putea accepta un Lenin contempland cursele de trap ale Hipodromului din Bucuresti, veghind la buna lor desfasurare de la inaltimea soclului sau de granit conceput de arhitectul Horia Maicu, astfel incat in toamna acelui an s-a desfasurat ultimul derby. Au venit atunci sa-si ia adio de la Hipodrom femeile care isi etalasera frumusetea si rochiile in tribunele sale, vechii spectatori, misitii, pariorii patimasi, intre care se prenumara actorul Grigore Vasiliu-Birlic.

Lica Gheorghiu la concurenta cu Emanoil Petrut si George Vraca

La inceputul anilor ’60 invatam la Scoala elementara nr. 5 de pe Calea Victoriei. Mergeam la un coleg care locuia intr-un bloc interbelic din spatele Bisericii Albe, pe mana stanga. „La noi in bloc vine Gheorghiu-Dej la...“, mi-a spus el si a pronuntat numele actritei E.G. Vazandu-ma neincrezator, a adaugat marca masinii cu care sosea Dej: un Buick. Coborand sau urcand la colegul meu, vazusem numele actritei pe usa unui apartament de la etajul 1 sau 2, insa destainuirea lui imi parea o fantezie. Am aflat dupa doua decenii ca legatura lui Gheorghiu-Dej cu actrita E.G. constituia o realitate si chiar un fapt de notorietate.
La inceputul anilor ’60, Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, interpreta in doua filme principalele roluri feminine; aveau sa fie si ultimele. In „Lupeni ’29” (grevele minerilor din Valea Jiului) si in „Tudor”, unde Emanoil Petrut il intruchipa pe Vladimirescu, iar un George Vraca usor obosit, pe banul Grigore Brancoveanu. Intrebat de un ziarist sau de o ziarista straina daca Lica Gheorghiu are talent, un specialist in filmologie a raspuns: „Nu stiu daca are talent, insa are cei mai frumosi ochi din lume“. Replica l-a propulsat in fruntea Consiliului Cinematografiei.

Pana pe la mijlocul anilor ’50, filmele turnate in Apus, indeosebi cele engleze si americane, erau extrem de rare in Romania, exceptie facand cele italiene apartinand curentului neorealist. Acestea infatisau medii paupere, promiscue, zguduite de „conflicte sociale“, motiv pentru care fusesera proiectate la vremea lor in Bucuresti si in marile orase din tara „Hotii de biciclete”, „Nu-i pace sub maslini”, „Se cutremura pamantul”, „S-a furat un tramvai”, „Rocco si fratii sai” – interzis minorilor –, la care adolescentii se catarau pe gardurile sau pe zidurile gradinilor de vara ca sa poata vedea o scena de viol cu Renato Salvatori si Annie Girardot.
In deceniul urmator se aduceau tot mai multe filme din Occident. Mai intai a fost seria „Cand comedia era rege”, cu actorii filmului mut, apoi westernuri si musicaluri americane precum „Cei sapte magnifici” sau „Sapte mirese pentru sapte frati”; fastuoase pelicule frantuzesti istorice ca „Miracolul lupilor”, unde Jean Marais o avea partenera pe Michèle Mercier, „Contele de Monte Cristo”, cu peisaje superbe si cu valurile Mediteranei...

Derusificarea oficiala si respingerea planului Valev

Pe 15 septembrie 1963 – eram elev in clasa a sasea –, in prima zi de scoala, directorul a venit sa ne intrebe daca vrem sa invatam in continuare rusa sau alta limba straina. Aproape toti am optat pentru franceza. In aceeasi toamna dispareau din programele radio emisiunile de limba rusa, inclusiv „Sa invatam limba rusa cantand”; se desfiintau Libraria „Cartea Rusa“, Institutul „Maxim Gorki“, Muzeul Romano-Rus, condus de „Printul Rosu“, cum i se spunea scriitorului Scarlat Callimachi, autentic os domnesc, descendent a patru domnitori, om cu vederi militante de stanga marturisite inca din epoca interbelica... Scrierea cuvantului Romania (si a derivatelor sale) revenea la a, privilegiu detinut timp de un deceniu, dupa reforma ortografica din 1953, doar de tricourile sportivilor participanti la competitiile internationale si de vagoanele de cale ferata care treceau granita. Direct proportional cu derusificarea oficiala, sporea rusofobia, pana atunci mocnita, intaratata de un incident recent: Planul Valev.

Lansat de Hrusciov prin glasul unui economist sovietic, Valev, proiectul acesta de „integrare“ suprastatala atenta la suveranitatea nationala a tarilor din Tratatul de la Varsovia. Potrivit Planului Valev, Romania ar fi devenit parte dintr-o regiune transnationala formata impreuna cu Bulgaria si Republica Sovietica Socialista Ucraina. La inceputul anului 1964 s-a dat un raspuns transant acestei perspective in „Viata economica“, numarul respectiv fiind citit ca un bestseller si trecut din mana in mana. Autorul articolului, un remarcabil specialist, fost legionar, demonta esafodajul colegului sau sovietic, respingandu-l. Cu cateva luni inainte, liderul est-german Walter Ulbricht, sosit la o consfatuire la Bucuresti, spusese ca muncitorul din tara sa este unul superior si trebuie hranit, ingrijit si imbracat mai bine decat cel din alte tari „socialiste“. Afirmatia lui Ulbricht era tot un reflex al acelui proiect care ii harazea Romaniei profilarea pe agricultura, iar Bulgariei pe zarzavaturi. Apoi nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev.

Au disparut pana si solistele rusoaice

Victime ale derusificarii, dispareau din emisiunile muzicale doua soliste. Prima, Alla Baianova, provenea dintr-o familie de emigranti rusi refugiati din calea revolutiei bolsevice. Avea o voce superba, iar pe la sfarsitul anilor ’30 barbatii o considerau cea mai frumoasa femeie din Bucuresti. Canta, cu inerentul accent rusesc, „Traiesc o zi frumoasa” sau „Intra luna pe fereastra”, slagar osandit initial pentru „intimism“. Masura glasului sau o dadeau insa vechile cantece si romante rusesti, „Nocinaia raglada”, „Ciubcik”, „Pasledni cias” si, desigur, „Occi ciornaie”, interzis in Uniunea Sovietica, intrucat era un fel de imn al rusilor albi din diaspora, dar ingaduit in Romania. Cealalta solista era o tanara de 23-24 de ani, sosita recent in tara, maritata cu un inginer care studiase la Moscova. Insa Ilinca Cerbaceff, fiica a fostului secretar al Ambasadei Imperiale Ruse la Bucuresti, continua sa cante nestingherita, intrucat pronuntia ei romaneasca era fara cusur.

Restaurantele erau pline

Existau inca din anii ’50 in Bucuresti doua baruri de noapte cu program artistic deschise pana in zori: „Melody“, in subsolul blocului „Aro“ de pe Bulevardul Magheru, si „Continental“, in subsolul altui bloc, pe langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 1977. La restaurantul „Continental“, unde cantase Maria Tanase, canta Ioana Radu, acompaniata de un viorist si de un acordeonist, iar la „Cina“, Gigi Marga. In alte restaurante cantau Willy Donea, Alin Noreanu, Mara Ianoli, Luminita Cosmin... Muzica epocii era lirica, vaporoasa, calda. In drum spre Ceasul de la Universitate, cel mai popular loc de rendez-vous din Bucuresti, femeile fredonau „Sa alergi cantand la intalnirea ce ti-a dat”, compozitia lui Ion Vasilescu, interpretata atat de Aida Moga, cat si de Teodora Lucaciu, soprana a Operei.

Seara, restaurantele erau pline, inclusiv cele de lux, cu rigori de eticheta si remiza de 12 la suta. Se petrecea cu placere, dar si cu metoda, parintii invatandu-si fiii ajunsi la majorat sa evite „distilatele“, adica lichiorul, votca sau coniacul, si sa bea cu masura; vin si bere. Daca patru prieteni mergeau la restaurant intr-o seara, unul bea ceva mai putin, ingrijindu-se sa verifice nota si apoi sa ii duca pe ceilalti cu taxiul acasa; sarcina asumata prin rotatie. Initiatii nu duceau paharul la gura inainte de scapatatul soarelui, deoarece, susoteau ei, „cine se imbata de dimineata nu vede frumusetea zilei“. Prilejurile de petrecere erau multe, incepand cu onomasticile si sfarsind cu cate-o inmormantare a burlaciei, soldata cu un chef prelungit, la care muzicantii cantau:

Bun ramas, prieteni dragi de betie,

Nu va para rau daca va parasesc;

Azi v-anunt marea mea bucurie:

Ma insor cu fata pe care-o iubesc...


Soferii de duminica

In 1963 a avut loc prima editie a Festivalului de muzica usoara de la Mamaia, retransmis de Televiziune, la Teatrul de Vara, ridicat langa hotelurile „Parc“ si „Perla“, alte edificii-simbol ale regimului, inconjurate de hoteluri de patru etaje, de magazine, restaurante si braserii proiectate de arhitecti de scoala interbelica. In prima seara a festivalului, Ioana Radu a cantat o noua romanta, Ma simt mai tanara ca niciodata, apoi au urcat pe scena Luigi Ionescu, Margareta Paslaru, Gigi Marga, Constantin Draghici, unul dintre primii solisti refugiati in Occident, bucata sa, „Pe litoral mi-a ramas inima”, disparand pentru totdeauna din repertoriu...

Din acelasi an, odata cu primele importuri de automobile din Occident, masina redevenea certificat de prosperitate si prestanta sociala. Multi oameni isi neglijau imbracaminea sau isi rupeau din banii de mancare pentru a ajunge sa parcheze in fata casei un Fiat 1100 sau un Renault Gordini. Aparuse expresia soferi de duminica, intrucat noii proprietari de masini continuau sa mearga la serviciu cu tramvaiul sau cu autobuzul, folosind automobilul doar in ultima zi a saptamanii si in concediu. Masina era tratata ca un fetis si era pururea curata. O zgarietura, o indoitura a barei de protectie sau un stop spart in urma unei frane bruste declansau in plina strada scene de furie sau de isterie. La birou, la bodega, la petreceri de familie se cauta cu patima raspuns la o intrebare ce parea insolubila: unde e locul femeii? La volan sau la cratita?... Turistilor straini, inca rari, care soseau in Romania, pretul benzinei li se parea deosebit de mic: 1,50 lei litrul. Motorina, folosita pe atunci la putinele masini cu motoare diesel, costand 46 de bani.

Vrajitoarea Laila: „Ai un baiat; ajunge scriitor“

Mergeam uneori pe la fosta noastra locuinta din Calea Rahovei. Nu mai trecea prin mijlocul strazii trenul de Giurgiu, care pornea din Dealul Spirei; sina fusese scoasa, disparusera bariera si cantonul feroviar aflate mai sus de Chirigiu. In curtea unde locuiseram era parcat acum un Wartburg cu trei cilindri, cu un cruciat in email pe claxonul din mijlocul volanului. Il cumparase colonelul Caracas pe cand nu se mai importau Fiaturi. Nuntile incepeau tot cu imbracatul miresei, in sunete de vioara, acordeon si tambal; finii continuau sa se duca, de Pasti, cu ploconul la nasi, sarutandu-le mana, copiii mai umblau cu colindul inainte de Craciun, cu Steaua impodobita dupa datina, iar de Anul Nou, in ziua de Sfantul Vasile, cu sorcovitul. Lemnele si carbunii se aduceau toamna de la depozit tot cu camionul cu cai. Raceala se trata tot cu ventuze, mai existau descantatoarele care „faceau cu ulcica“ pentru maritat, datatoare cu bobii, carturarese, ghicitoare-n cafea... Avea sa-i sporeasca uneia faima fostul ilegalist si primar al Capitalei, Constantin Doncea. Uitandu-i-se in zatul cestii baute, femeia i-a spus: „Iti moare dusmanul!“. Peste cateva luni, Gheorghiu-Dej pleca intr-adevar pe lumea cealalta.

In Bucurestiul de la cumpana deceniilor sase si sapte, o ghicitoare elevata era Laila, indianca autentica, grafoloaga la care uneori recurgea si Militia pentru cazuri incalcite. Locuia langa Spitalul Brancovenesc si primea imbracata dupa moda vremii – in 1959 in „pantalon pescaresc“ – asezata pe o sofa. Taxa era de 25 de lei. Vorbea lapidar si intuia femeile care se indoiau de capacitatile sale, intrebandu-le calm: „De ce ai mai venit la mine?!...“. Nu pregetau sa ii calce pragul, cu discretia si precautiile de rigoare, femei din lumea mare a timpului, inclusiv neveste ori fiice ale unor demnitari. Pe cand autorul acestor randuri avea sase sau sapte ani, Laila i-a spus, intre altele, mamei sale: „Ai un baiat; ajunge scriitor“.

Dan Ciachir
Va urma