In fiecare sambata, AIM va prezinta in serial cartea Derusificarea si „dezghetul” a cunoscutului scriitor si publicist Dan Ciachir. Volumul, care se gaseste deja in librarii, a aparut la Editura Timpul si reprezinta continuarea cartii „Cand moare o epoca”. Intertitlurile apartin redactiei. Astazi, episodul II.

Sala Palatului, fosta a Congreselor

Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman s-au tinut la Ateneu, apoi, in 1959, Ocarmuirea s-a gandit sa ridice o cladire anume pentru ele, un edificiu-simbol, si astfel a aparut in 1960, in spatele fostului palat regal, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri. In vederea construirii ei si a imobilelor inconjuratoare, s-a demolat in pripa un cartier, nenumarati oameni au fost stramutati din propriile case, au disparut cateva strazi, o biserica, o linie de tramvai cu capatul pe locul magazinului „Adam“, Sala Palatului fiind proiectata sa aiba in preajma un palc de blocuri noi dominate de unul de 14 etaje prevazut cu un café-bar la parter si un restaurant cu jardiniera la mezanin. La parterul unui bloc s-a deschis un magazin „Filatelia“, care subzista dupa 50 de ani, iar la baza blocului din coltul cu Strada Stirbei Voda, un bufet expres, modern pentru acele vremuri, unde se puteau lua doua feluri de mancare cu 10 lei.

Sala Congreselor s-a numit apoi Sala Palatului si sub acoperisul ei au inceput sa fie proiectate filme in premiera, indeosebi productii occidentale. Daca in deceniul precedent interpretii straini de muzica usoara veniti in turneu la Bucuresti din tari necomuniste se numarau pe degetele unei singure maini (Yves Montand, Raj Kapoor, Vico Torriani), in anii ’60 prezenta lor nu mai constituia un fapt iesit din comun. Toate aceste concerte aveau loc pe scena Salii Palatului.

Cum a ramas Lenin la Paris

In iarna anului 1962, Domenico Modugno a sustinut trei recitaluri, ultimul fiind retransmis de Televiziune. A cantat, intre altele, Alleluia, L’uomo in frac, Volare, Piove, ultima piesa ramanand vreme indelungata in memoria romanilor drept „Ciao, ciao, bambina“ („Ciao, ciao, bambina/ Un baccio ancora/ E poi per sempre ti perderò“). „Ciao, bambina!“ strigau apoi bulevardistii dupa fete. Era la moda muzica italiana. Modugno inregistrase un disc la Electrecord, iar in 1963 a inregistrat unul si Claudio Villa, care cantase pe aceeasi scena a Salii Palatului, facand furori cu Un tango italiano. I-a urmat, in acelasi an, Marino Marini. Deja solistilor romani li se permitea sa cante in limbi straine, astfel incat tenorul Valentin Teodorian imprimase un microsion – asa li se spunea noilor discuri de vinil – cu patru bucati cantate in italiana, intre care "Il telegrama" si "Romantica", o compozitie a lui Renato Rascel, consacrat in intreaga lume de "Arrividerci, Roma!".

Se punea surdina de-acum retoricii antioccidentale care in anii ’50 zamislise versuri de felul: „O, imperialist american/ Cade-ti-ar bomba in ocean!“. „Scanteia“ si „Urzica“ rarisera caricaturile cu bancheri burtosi si puhavi asezati pe saci burdusiti cu dolari slobozind colaci de fum din tigari de foi lungi si groase. Nu se mai amintea nici de poemul Mariei Banus, Tie-ti vorbesc, America!. Regizorul Ion Popescu-Gopo turnase un film nevorbit, S-a furat o bomba, aducand a satira antiamericana cu gangsteri si mesaj pacifist, insa lumea se ducea sa-l vada pentru muzica asortata mediului si pentru un numar de striptease interpretat de actrita Liliana Tomescu de la „Nottara“, care peste cativa ani ramanea in Occident, deodata cu un actor de la acelasi teatru care jucase rolul lui Lenin intr-o piesa sovietica, prilej pentru bucuresteni sa isi comunice ultima noutate: „A ramas Lenin la Paris!“.

Filme rusesti si studenti de culoare

Pe Bulevardul 6 Martie, intre Cercul Militar si „Gambrinus“, erau sase cinematografe, mostenire interbelica, aproape legate unul de altul. Vizavi de blocul nostru era fostul „Capitol“, rebotezat „I.C. Frimu“ dupa numele unui militant socialist. In serile de duminica spre luni se schimba afisul, de marimea unui ecran, punandu-se cel cu filmul proiectat in saptamana urmatoare. In 1960-’61, majoritatea filmelor erau rusesti, precum "Batalie in mars", ecranizare dupa romanul omonim al Galinei Nicolaeva, tradus in romaneste, citit si laudat de intelectualii care vroiau sa arate ca sunt la unison cu regimul. Sau "Cer senin", reflex al Congresului al XXI-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, de la a carui tribuna Hrusciov mai osandise o data stalinismul, dupa ce o facuse initial in 1956. Dupa congresul din 1961, Hrusciov primise o delegatie de fosti deportati in Gulag, intre care se afla si Alexandr Soljenitan.

Ma duceam uneori la film cu Ana, femeia noastra de serviciu, venita din satul bunicilor, pe langa care traia, fiindu-le foarte devotata. Era analfabeta, harnica si anticomunista ca toti taranii. Pana sa ajunga la Bucuresti nu calatorise cu trenul si nu fusese mai departe de Calafat si de Craiova. Nu stia ca exista grade militare mai mari de plutonier. Dupa ce raspundea la telefon, il punea la loc in furca si se ducea sa-l anunte pe tata ca il cauta cineva. Saruta mana tuturor musafirilor, iar daca parintii mei lipseau, spunea: „Boierii nu sunt acasa“. Nu iesea niciodata singura din bloc, intrucat s-ar fi ratacit. Mergand impreuna la un film, s-a oprit deodata pe trotuar cu aerul unui om in pragul unui atac de cord, apucandu-ma de mana: „Un harap! Un harap...“. Vazuse un negru inalt de aproape doi metri. Existau pe atunci studenti de culoare in Bucuresti. Bursele primite le ingaduiau sa intre in noul café-bar de la parterul blocului „Malaxa“ de pe Bulevardul Magheru, in spatele Bisericii Boteanu, local caruia i se spunea Katanga.

Povestea statuii lui Stalin din Herastrau

Una dintre consecintele Congresului al XXI-lea al PCUS, in Romania, a fost schimbarea numelui a doua dintre cele opt raioane in care era impartit Bucurestiul: „I.V. Stalin“ si „Gheorghe Gheorghiu-Dej“. Cealalta consecinta, disparitia de pe soclu, intr-o noapte de toamna tarzie, pe furis, fara nicio explicatie, a statuii lui Stalin de la Bucuresti, intr-un mod asemanator aceluia in care disparusera in 1948 statuia regelui Carol I din Piata Palatului si cea a lui Ion C. Bratianu din Piata Universitatii. Imi aminteam statuia care, la intrarea in Parcul Herastrau (fost „Regele Carol al II-lea“), il infatisa pe „parintele popoarelor“ in manta militara cu poalele umflate de vant, poleit in culoarea aurului, intrucat fusesem dus de mama de mai multe ori la Sosea. Povestea acelei statui langa care s-a desfasurat, pe 9 martie 1953, mitingul de doliu prilejuit de moartea lui Stalin, in Piata I.V. Stalin (fosta „Adolf Hitler“) din Bucuresti, din capatul Bulevardului I.V. Stalin, la intrarea in „Parcul de cultura si odihna «I.V. Stalin»“ din raionul I.V. Stalin, am aflat-o insa mai tarziu.

Pentru ridicarea ei s-a organizat in 1950 un concurs la care si-au prezentat machetele vreo 20 de sculptori, juriul fiind prezidat de Ana Pauker. Favoritul competitiei era sculptorul Constantin Baraschi, despre care se soptea ca ar fi inceput sa modeleze cu cateva luni inainte de lovitura de stat de la 23 august Monumentul ostasului sovietic eliberator, dezvelit in Piata Victoriei in 1946, in prezenta regelui Mihai. Din prudenta, Ana Pauker a recurs la opinia unui sculptor rus, Nikolai Tomski, foarte apreciat de Stalin, ale carui lucrari infatisandu-l pe generalissim impodobeau multe orase din Uniunea Sovietica. Spre surprinderea juriului, Tomski a optat pentru macheta adusa de sculptorul Dimitrie Demu. A doua macheta aleasa apartinea lui Dorio Lazar si avea sa fie ridicata in Brasovul devenit din 1950 „Orasul Stalin“.

Sculptorul a fost pacalit de regim

Statuia lui Stalin din Bucuresti a fost turnata la fostele Uzine Malaxa si urcata apoi pe soclu, in 1951. Dimitrie Demu a fost intrebat asupra pretentiilor sale banesti. A cerut 50 de milioane, in speranta ca va primi jumatate din aceasta suma sau macar 15-20 de milioane. Surprinzator de culanta, Ocarmuirea nu s-a tocmit, artistul incasand toti banii. Numai ca lucrul acesta se petrecea cu putin inainte de reforma monetara; „Stabilizarea“ din februarie 1952. Raportul dintre vechea si noua moneda era de 1/20, ceea ce ar fi insemnat pentru autorul statuii 2,5 milioane de lei noi. Insa scopul „stabilizarii“ era sa loveasca in cei ce aveau bani pusi deoparte, astfel incat suma convertibila era infima; una si aceeasi pentru toata lumea. De pe urma statuii lui Stalin sculptorul s-a ales cu echivalentul costului unui costum de haine sau a doua-trei mese la restaurant. In anii ’60 s-a refugiat in Occident, unde a publicat si o carte, "Sous le sourire de Stalin".

Escrocherii "artistice" celebre in epoca

La cateva luni dupa „Stabilizarea“ din 1952, un escroc a cerut unui gipsar sa-i toarne cateva seturi de statuete, de marimea unor bibelouri, infatisandu-i pe „clasicii“ doctrinei comuniste: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Facand rost de o Pobeda condusa de un complice imbracat, ca si el, in haina lunga de piele, escrocul se ducea la sediul raional sau regional de partid cand stia ca avea loc o plenara locala, trecea de portar cu un „Noroc bun, tovarase!“, intra in sala, urca la tribuna, intrerupandu-l pe vorbitor, scotea din geanta si aseza la vedere cele patru statuete de gips, anuntand ca partidul a hotarat sa le raspandeasca in serie larga, in asa fel incat sa nu lipseasca din niciun sediu PMR si din nicio casa de activist... Intreba cine si cu cate comenzi se inscrie, strangea banii, ii lasa in dar cele patru mostre primului-secretar, ii arunca in treacat portarului acelasi salut, se suia in Pobeda si disparea... Cei doi au fost prinsi din intamplare. Tragand la Hotelul „Minerva“ din centrul Craiovei, cerusera masa in camera, iar picolul care-i servise fusese surprins sa vada teancuri de bancnote de 1, 3, 5, 10, 25 si 100 de lei asezate pe covor. Ii spusese responsabilului, iar acela chemase Militia.

Alta escrocherie „artistica“ de proportii s-a produs in 1957. Un muzeograf al Galeriei Nationale a sustras peste 20 de lucrari de Nicolae Grigorescu, inlocuite cu falsuri executate de el, pe care le-a vandut cu sume de pana la 5000 de lei. Dintr-o consignatie, G. Calinescu a cumparat doua dintre acestea, iar compozitorul Martian Negrea a dat 10.000 de lei pe alte panze masluite. Descoperit un an mai tarziu, falsificatorul risca sa fie condamnat la moarte: o lege din 1958 pedepsea cu glontul orice prejudiciu adus „avutului obstesc“ de peste 100.000 de lei. Legea nu putea fi aplicata retroactiv, asa incat a primit 20 de ani de inchisoare.

Isteria propagandistica: Gagarin-Laika-Tereskova

Pe 12 aprilie 1961, iesiti mai devreme ca de obicei din tipografia fostului palat „Universul“, vanzatorii de ziare strigau pe Strada Brezoianu si pe Bulevardul 6 Martie: „Editie speciala! Editie speciala! Ia «speciala»! Ia cu primul om in Cosmos! Ia cu Gagarin, neamule!“...
Rusii nu conteneau sa se laude cu progresele lor tehnologice, in special cu „cuceririle Cosmosului“. In 1957 trimisesera in spatiu o catelusa, Laika, fotografiata si rasfotografiata. Acum zburase in Cosmos primul om, Iuri Alexeevici Gagarin, un tanar surazator purtand o casca asemanatoare cu caciulile de piele cu clape, care acoperea aproape intreaga foaie volanta a „editiei speciale“. Cativa ani mai tarziu, Gagarin isi pierdea viata intr-un accident aeronautic. Pana atunci mai zburasera in Cosmos maiorul de aviatie Titov si Valentina Tereskova, „prima femeie-cosmonaut din lume“.
In 1961, Moscova continua sa fie pentru romani, adica pentru Ocarmuirea lor, ceea ce fusesera altadata Constantinopolul sau Parisul, desi se pregatea in mare taina derusificarea. Porneau spre Moscova sau Leningrad, intocmai ca in anii ’50, dar in numar mult mai mic, oameni selectati dupa criteriul „originii sociale sanatoase“, trimisi sa studieze ori sa se specializeze in „tara cea mai inaintata din lume“. Existasera romani get-beget care isi botezasera copiii Serghei, Igor, Liudmila, Svetlana (numele fiicei lui Stalin), dupa cum alti parinti, in epoca interbelica, ii botezasera Adolf, dupa Hitler, sau Benito, dupa Mussolini, nenorocindu-i pe viata. Ce incredere puteau sa prezinte pentru regim un Adolf Ionescu sau un Benito Popescu?...

Avantaje si dezavantaje ale mariajului cu rusoaice

Erau expediati in Uniunea Sovietica licentiati in vederea „aspiranturii“ – un soi de masterat rusesc – sau pentru dobandirea titlului de „candidat in stiinte“, echivalentul doctoratului, notiune abolita. Desi suna bizar, chiar absurd („candidat in stiinte“), terminologia academica sovietica fusese adoptata in Romania si mentinuta timp de peste un deceniu. O diploma universitara sau un titlu de „candidat in stiinte“ aduse din URSS constituiau un ascendent politic si profesional. Un atu in plus era casatoria cu o rusoaica luata de la Leningrad sau de la Moscova. Unii romani trimisi la studii in „Uniune“ reveneau acasa cu femei frumoase, educate, stilate, provenind din familii constranse sa accepte comunismul ca pe o fatalitate. Pentru ele, casatoria cu un roman constituia o solutie. In URSS erau o criza acuta de locuinte, lipsuri alimentare, promiscuitate, razboiul imputinand numarul barbatilor tineri si maturi... Altii se intorceau cu foste colege, comsomoliste care frecventau Ambasada sovietica.

Peste cativa ani, mariajul cu o rusoaica devenea handicap profesional si politic, consecinta a derusificarii si a rusofobiei oficiale, cei cu neveste aduse din Uniunea Sovietica fiind marginalizati treptat. Unele perechi s-au destramat, femeile intorcandu-se acasa ori ramanand aici sa-si creasca copiii romano-rusi. De unde erau poftite pretutindeni, la manifestari publice sau petreceri particulare, rusoaicele au inceput sa fie evitate, apoi tinute ostentativ la distanta, dupa care s-a vorbit tot mai putin despre ele, oamenii mai tineri nestiind ca a existat in Romania o moda a casatoriilor cu rusoaice.

Dan Ciachir
Va urma