Ca in fiecare sambata, AIM va prezinta in serial cartea Derusificarea si „dezghetul” a cunoscutului scriitor si publicist Dan Ciachir. Volumul, care se gaseste deja in librarii, a aparut la Editura Timpul si reprezinta continuarea cartii „Cand moare o epoca”. Intertitlurile apartin redactiei. Astazi, episodul IV.

Chermeze la Mogosoaia

Lasata secului era prilej de petrecere cu rude si prieteni inceputa cu icre, tuica, telemea, oua umplute si sendvisuri pe franzela „Bucuresti”, copie fidela a baghetei franceze. Inaintea desertului aparea tava de placinte cu ravase, fiecare mesean citindu-si cu voce tare catrenul. In noaptea dinspre 6 decembrie copiii isi lasau ghetele la usa pentru darurile aduse de Mos Nicolae iar de Craciun gazdele si musafirii cantau colinde si „O, brad frumos!” langa pomul impodobit cu globuri, artificii, beteala si fondante invelite in staniol. Revelioanele erau petrecute acasa, la restaurant sau la munte. La cele de snobi, de medici, de intelectuali cu pretentii, se beau coctailuri si whisky cu gheata, se fuma Chesterfield si Pall Mall fara filtru (pronuntat „Pel Mel”) si se dansa twist.

In duminicile de primavara si in cele de toamna lumea iesea in afara orasului. Pentru a ajunge la Mogosoaia, doua - trei familii sau un grup de prieteni luau din Bucurestii Noi, de la capatul tramvaiului 6, un autobuz care ii lasa langa „muzeul de arta brancoveneasca” - noua denumire a palatului fost al Marthei Bibescu. Unii il vizitau, ascultand explicatiile ghidului, altii se plimbau prin parcul inconjurator unde apareau uneori, starnind senzatie cu tipetele lor scurte si penele infoiate in evantai, paunii din crescatoria de langa serele palatului. Excursionistii strabateau lunga alee umbrita de arbori batrani ce trecea prin dreptul cavoului unui print raposat in secolul al XIX-lea si ieseau prin poarta de miazazi a parcului, cautand loc de intins paturile pe iarba, pe malul Colentinei. Scoteau din sacose mancarea, sticlele de vin, sifoanele grele cu maner de metal pe care multi nu pregetau sa le ia in aceste plimbari, pranzeau, jucau volei, ascultau la un radio cu tranzistori meciurile iar pe la scapatat isi strangeau lucrurile si se indreptau catre statia de autobuz.

Bere, limonada, mititei

In padurea Pustnicul din stanga soselei de Urziceni nu mai exista de mult nici un schit insa functiona un bufet cu bere, limonada si mititei. Din aceeasi sosea se putea ajunge atat la Manastirea Cernica si lacul din jurul ei, cat si la Manastirea Pasarea, romantic sat monahal de maici, de pe malurile altui rau. La manastirea Caldarusani si lacul care ii apatinuse altadata in intregime se ajungea cu trenul, pana la Greci sau Moara Vlasiei - care se numea inca Moara Saraca -, pe un drum de tara prafuit de patru - cinci kilometri. Alti excursionisti se suiau intr-unul din trenurile care plecau din Gara de Nord inspre Ploiesti, coborau la Buftea, traversau calea ferata si apucau catre o latura a lacului cu vedere atat spre butaforiile studioului cinematografic cat si spre parcul cu vegetatie densa, inconjurat de un gard inalt de sarma, in care se gasea fosta resedinta a printului Barbu Stirbey, devenita casa de protocol a Ocarmuirii. Acolo semnase Alexandru Marghiloman in 1918 o pace umilitoare si efemera cu Germania iar Gheorghiu - Dej si Hrusciov iscalisera in 1958 acordurile de retragere a trupelor sovietice din Romania. Apoi plecasera, cu trenul regal, la o vanatoare organizata in nordul Transilvaniei, la Lechinta, unde Hrusciov descoperise un vin pe gustul lui - alb, foarte sec, Steininger; un soi plantat candva de sasii de langa Bistrita, disparut de cateva decenii...

Alfa Romeo, Lancia, Jaguar si Rolls pe Magheru

Bulevardele Balcescu si Magheru, care leaga Piata Universitatii de Piata Romana, ajunsesera la inceputul anilor '60 ceea ce fusese Calea Victoriei inainte de razboi: principala artera de plimbare si targuieli din Bucuresti. De-a lungul lor se gaseau numeroase magazine si localuri, luxoasele cinematografe „Aro” si „Scala” (rebotezate „Patria” si „Republica”), cu o capacitate de aproape o mie de locuri, hol, garderoba, foaier si fotolii capitonate cu plus visiniu sau albastru; sali de premiera in jurul carora roiau vanzatorii de bilete cu suprapret. In imediata apropiere erau hotelurile Lido si Ambasador, unde au locuit, succesiv, cu prilejul turneelor sau al filmarilor in Romania, Sara Montiel, Charles Aznavour, Jean Marais, Marina Vlady... Din 1963, intre cele sase - sapte automobile parcate in fata acestor hoteluri, aparea cate un Alfa - Romeo 2600 cu doua portiere, profil aerodinamic si ceas de viteza indicand incredibila cifra de 240 de kilometri la ora, cate o Lancia Zagatto imensa sau un Jaguar cu spite la roti si bord din lemn. Unii trecatori, indeosebi adolescenti si tineri, se opreau dandu-le ocoluri admirative, surprinsi sa constate ca proprietarul Alfei cu numar de Milano sau de Torino coboara sau ridica geamurile masinii printr-o simpla apasare de buton. La fel de tarcolit era vreun Rolls naufragiat in parcarea hotelului Athènèe Palace de langa fostul palat regal sau Studebackerul vreunui om de afaceri occidental care se aventurase cu un asemenea vehicul pe soselele din sud- estul Europei.

Goga pentru toti

In iulie 1964 au fost eliberati detinutii politici. Cateva luni mai tarziu a venit intr-o seara la noi acasa istoricul Vasile Netea (foto stanga), care fusese inchis. Era un barbat de 50 de ani, de statura mijlocie, robust, ardelean din Reghin sau din apropiere, cu un glas baritonal. Nu parea marcat de umilinte sau infrant. Evoca intelectuali si oameni politici interbelici pe care ii cunoscuse, marturisindu-si deschis patriotismul. Spre sfarsitul mesei, pe la ora 10 sau 11, dupa cateva pahare de vin, a inceput sa declame din Goga (foto dreapta):

Sus la crasma-n Dealu Mare

De trei zile tin soborul.

De trei zile beau si-mi zice,

Din lauta, Lae Chiorul.

Eram fermecat de omul acela care recita atat de frumos, rezemat comod - cu aerul unui domn - in speteaza scaunului. A doua zi i-am cerut bani tatalui meu si am cumparat de la librarie un volum cu versuri de Goga editat in colectia „Biblioteca pentru toti“, in care am regasit versurile scandate de Netea, citindu-le si recitindu-le pana le-am invatat pe de rost.

Bomboane cubaneze la criza rachetelor

Profesoara de franceza ne recomandase un film, „Umbrelele din Cherbourg”, in care dialogurile erau cantate pe muzica lui Michel Legrand, adaugand ca, desi subiectul nu era pentru varsta noastra, aveam prilejul, vazandu-l, sa deprindem o buna pronuntie a limbii. Altadata ne aratase un „Paris Match“, adus in numar limitat la cateva chioscuri de Difuzarea Presei, deopotriva cu „Le Monde“. Pana atunci, singurul cotidian francez ingaduit la Bucuresti era ziarul comunist „L’Humanité“, citit de oameni cu vederi politice contrarii, ca sursa de lectura in franceza si pentru faptul ca oferea mult mai multe informatii externe decat presa regimului. Intrand intr-o duminica in placintaria din fosta „Café de la Paix“, de pe Calea Victoriei, am surprins doi batrani costelivi imbracati saracacios vorbind frantuzeste; unul tinea in mana un exemplar mototolit din „Les Lettres Françaises“.

Erau aduse de-acum din Occident nu doar ziare si reviste, ci si parfumuri, stofe, pulovere, bauturi, tigari, cutii de Coca-Cola si pachete de guma de mestecat cu cinci „lame“ inauntru, considerate, pana nu demult, stereotipurile decaderii americane. Trecusera doi ani de cand copiii erau bucurosi sa manance bomboane cubaneze din trestie de zahar, colorate viu, in forma de inimioara, ambalate in mici cutii de carton costand un leu si 50 de bani. Era pe vremea crizei din Caraibe, cand Hrusciov, incercand sa amplaseze in Cuba rachete nucleare, se lovise de opozitia ferma a presedintelui Kennedy. Propaganda vorbea intruna despre „eroicul popor cubanez“ si de Fidel Castro. In octombrie sau noiembrie ’62 fusese montata o „demonstratie“ de protest a studentilor in fata Ambasadei Americane de pe strada Dionisie Lupu, manifestantii racnind lozinci antiimperialiste si distrugand doua sau trei automobile. Dupa cateva decenii a iesit la iveala faptul ca Ministerul de Externe le comunicase atunci diplomatilor americani ca mascarada respectiva era organizata exclusiv la presiunea rusilor si ii prevenise sa nu lase parcate in fata ambasadei decat masini uzate, intrucat ar fi fost pacat sa se prapadeasca vreun Lincoln sau Cadillac.

Cenzura functiona impecabil

Aparusera in Bucuresti inca doua edificii-simbol: Pavilionul expozitional din Piata Scanteii, construit pe locul fostei piste de trap a Hipodromului, proiectat de arhitectul Ascanio Damian, si cladirea Circului de Stat din Soseaua Stefan cel Mare, unde dresoarea Lidia Jiga avea sa fie sfasiata de un leu sub privirile ingrozite ale spectatorilor.
Pavilionul din Piata Scanteii a fost inaltat in vederea celebrarii incheierii colectivizarii fortate, praznic la care au fost adusi 11.000 de tarani, atatia cat pretindea regimul ca fusesera impuscati in timpul rascoalelor din 1907. In randul intai al tribunei, asezat nu departe de Gheorghiu-Dej, a luat loc Tudor Arghezi. Dupa cateva luni, cupola pavilionului se rasucea inspre interior, prilej sa se spuna ca a fost conceputa spre a fi: „Vara-palarie;/ Iarna-farfurie“. O ancheta a exclus varianta sabotajului. Fenomenul fusese consecinta unei erori de proiectare. S-a pastrat tacere atat asupra rasucirii cupolei, evidenta pentru toata lumea, cat si asupra rezultatelor anchetei. In pofida derusificarii si a relaxarii, Ocarmuirea continua sa cultive mania secretului. Nenorocirea, napasta, calamitatile naturale, accidentele, sinuciderile erau considerate forme de discredit politic ce trebuiau ocultate cu grija, ramanand in seama cronicii orale. Asa cum se intamplase, de pilda, in cazul sinuciderii nevestei ministrului Sanatatii, Voinea Marinescu, care isi curmase zilele cu arma de vanatoare a sotului ei, afland ca acesta traieste cu o cunoscuta actrita (cu care s-a si recasatorit ulterior).

Zeci de morti intr-un accident, doua randuri in ziare

Prabusirea unui avion abia daca era mentionata intr-o nota de cateva randuri in penultima pagina din „Scanteia“ sau din „Romania libera“. Doar atat s-a scris si despre marele accident feroviar din 1963, soldat cu zeci de morti si nenumarati raniti, cand un expres de noapte de pe ruta Bucuresti-Cluj s-a ciocnit langa Blaj cu o cursa locala.
In toamna anului 1964, intr-o duminica de noiembrie cu soare spelb si vant, pe la ora 11 dimineata a inceput sa se intunece si sa se lase peste Bucuresti o pulbere fina, un soi de funingine cafenie, acoperind strazile cu o pelicula subtire. Cum nu s-a dat in presa nicio explicatie acelui fenomen iesit din comun, oamenii si-au cautat-o singuri. Unii l-au talmacit ca pe o prefata la sfarsitul lumii, altii sustineau ca fusese efectul sinuciderii colective a unor savanti germani capturati de rusi la sfarsitul razboiului, pusi sa lucreze pentru ei intr-un laborator atomic subteran din Asia Centrala, pe care il aruncasera-n aer, provocand un cataclism... Se pare insa ca era la mijloc un nor de loess adus de vant din Egipt.

Imbracat in pijama, patriarhul Justinian i-a dat ultima impartasanie lui Dej

Pe 19 martie 1965 inceta din viata Gheorghiu-Dej, la cinci zile dupa G. Calinescu, caruia obisnuia sa-i trimita cate un cos cu flori in fiecare an de Sfantul Gheorghe si pe care il vizitase acasa. Locuiau, de altfel, la mica distanta unul de celalalt, in acelasi cartier, Floreasca: G. Calinescu pe Strada Toma Vladescu, strabatuta de tramvaiul 5, Gheorghiu-Dej la vila „Lac“, de unde pornea uneori pe jos, insotit de cativa apropiati, inspre „Pescarusul“ de pe malul Herastraului, celalalt restaurant agreat de el fiind „Parcul Privighetorilor“ din Padurea Baneasa. Intrucat ii placea atmosfera de local, nu punea sa fie dati afara ceilalti musterii, iar la plecare intreba daca li s-au lasat chelnerilor si picolitelor bacsisurile cuvenite. Sugerase deschiderea cate unui bufet in incinta fiecarei fabrici sau uzine, ca sa aiba muncitorii unde sa bea un rachiu ori o slibovita inainte de intrarea in schimb sau dupa iesirea de la lucru.
Au circulat zvonuri despre ajutorul dat de un carciumar din Galati fiicelor sale, pe cand era inchis - fostul proprietar fiind rasplatit cu o pensie de 2000 de lei -, ca si despre scoaterea din puscarie a lui Papacostea si numirea sa in fruntea personalului de la „Capsa“. Sosit in 1956 in vizita oficiala la Bucuresti, dictatorul albanez Enver Hodja era indignat, asa cum marturiseste in memorii, sa constate - in locul sobrietatii proletare la care se astepta - ca „tovarasii romani“ poarta costume de stofa englezeasca impecabil croite, umbla in automobile americane si benchetuiesc temeinic. L-am intrebat pe Pavel Mocanu, fost traducator de portugheza al lui Gheorghiu-Dej, ce fel de om era acesta. Mi-a raspuns printr-o comparatie: „Am tradus si pentru Dej, si pentru Ceausescu. Primul te trata ca pe un om, celalalt ca pe o unealta“.

In octombrie 1985 am stat la o masa prelungita, la Manastirea Sinaia, cu Sorin Moisescu, nepot de frate al Patriarhului Iustin, devenit, la mijlocul anilor ’90, presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie. I-am povestit ca il auzisem la Europa Libera pe muzicologul George Balan spunand ca, aflat in chinurile sfarsitului, Gheorghiu-Dej ar fi strigat: „Aduceti-l pe Marina!“ (numele de familie al Patriarhului Justinian), cu intentia de a se spovedi si impartasi. L-am intrebat daca stia ceva in sensul acesta de la unchiul sau. Mi-a raspuns: „Gheorghiu-Dej a murit spovedit si impartasit. Graba a fost insa atat de mare, incat Patriarhul Justinian - fusese luat din asternut - a trebuit sa-si puna epitrahilul direct peste pijama si asa s-a urcat in masina si s-a dus la capataiul lui Dej“.

Dan Ciachir
Va urma