Dupa ce v-am prezentat in serial cartea Derusificarea si „dezghetul”, urmata de completarea intitulataApogeul „dezghetului”, continuam seria „Dan Ciachir” cu fragmente din volumul „Cand moare o epoca”. Intertitlurile apartin redactiei.

Psihanaliştii acordă o mare importanţă primei amintiri. A mea nu mi se pare semnificativă. Aveam trei sau patru ani şi stăteam aşezat la o măsuţă, în bucătărie, cu două ochiuri de ouă dinainte. Surîzîndu-mi, mama mă îndemna să înting cu pîine în ele. Ezitam, deoarece erau fermecător de simetrice şi le descoperisem o asemănare cu becul care ardea în tavan în dimineaţa aceea ceţoasă-de toamnă sau de iarnă —, galben, încercuit de o apărătoare emailată, albă…

La particular sau la stat

Concludentă mi se pare însă o întrebare pe care am pus-o la vîrsta de cinci-şase ani: „Boris e particular sau la stat?“. Boris era un cizmar bulgar care îşi avea mica şi sărăcăcioasa prăvălie la cîţiva metri de intrarea curţii noastre. Lucra aşezat pe un trepied, încins cu un şorţ lung de piele, în timp ce într-o cutie de conserve pusă pe reşou sfîrîia o soluţie de lipit greu mirositoare. Alături de acest atelier era prăvălia unui ceasornicar, Alterovici, care a lichidat-o în 1958 sau ’59 şi a plecat în „Palestina“, cum continua lumea să-i spună pe atunci Israelului. Particulari mai erau, în apropierea locuinţei noastre, un tapiţer, doi frizeri, croitorul din curte, un bodegar şi, negustor adevărat, Prisăceanu. În vremea aceea, îşi trăiau amurgul comercianţii şi meseriaşii particulari. În curînd avea să le vină şi sfîrşitul. Şi nu numai lor. La Piaţa Rahova îşi avea cabinetul particular un stomatolog de 50 de ani, stenic, radios, elegant îmbrăcat, care iubea copiii - doctorul Cogan. El mi-a îndreptat, cu o reţea de elastice foarte simplă, noii dinţi care îmi creşteau alandala şi mă dureau. Mă duceam cu bucurie la doctorul Cogan pentru că îi plăcea „să discute“ cu mine. A fost pentru prima şi ultima oară în viaţă cînd am rămas cu o amintire frumoasă de la un dentist, ba chiar am regretat sfîrşitul tratamentului.

Lîngă cabinetul său întorcea tramvaiul 7, se găsea o băcănie etatizată devenită „Alimentara“, iar din dreptul ei şi pînă sub ferestrele unor blocuri de două etaje construite în 1950 pentru angajaţii Poştei, se întindea piaţa care duminica, mai ales, semăna cu un tîrg de provincie sau cu un iarmaroc. Erau multe căruţe, scoşi din hamuri, caii mîncau fîn din desagi împletiţi. Portul ţăranilor, cu biciuşca lîngă ei, era jumătate rural, jumătate orăşenesc: purtau căciuli, erau încălţaţi cu opinci şi aveau la cingătoare, pentru banii încasaţi, chimire de lînă sau de piele. Unele femei purtau salbe la gît. Se auzeau purcei guiţînd şi păsări, aduse în cuşti, cotcodăcind. Grămezi de legume viu colorate se înălţau pe tarabe, pe pavajul incert de piatră cubică sau de-a dreptul pe pămînt. La două staţii depărtare, în capătul unei străduţe dispărute, aflate în spatele actualului liceu „Dimitrie Bolintineanu“, construit în 1959, începea cîmpul şi exista o grădină de zarzavat care păstra numele proprietarului, Munteniu. De acolo am cules frunze pentru ierbarul pe care ni-l ceruse învăţătoarea. Dincolo de straturile de varză, pătlăgele şi de aracii cu fasole, începeau rîndurile de porumb prin care am văzut trecînd miliţieni călare…

Amalgamul Rahova

La nici trei kilometri de Piaţa Unirii, care pe atunci se numea Piaţa Naţiunii, trecea trenul de Giurgiu. Pornit din dispăruta gară Dealul Spirei, trenul traversa Calea Rahovei în timp ce tramvaie, camioane, maşini mici, căruţe cu coviltir aşteptau de o parte şi de alta a barierei coborîte. Locul se numea La şină. De acolo pînă la piaţa care îi poartă numele şi dincolo de ea, Rahova era un amalgam edilitar: prăvălii cu obloane grele de metal, case coşcovite, îngălbenite de vreme, unele din paiantă, înecate în vegetaţia curţilor pline de flori, împrejmuite de uluci grele sau de garduri spoite cu var, alternau cu imobile trainice, îngrijite, cu vile-una, „veneţiană“, mai există şi azi -, cu blocuri interbelice de două etaje dotate cu înlesnirile şi confortul epocii, cu ateliere, garaje cu rampă şi pompă de benzină. În inima cartierului existau străduţe strîmte şi strîmbe, nepavate, neiluminate electric pe care găgăiau gîştele, intrări, fundături, ocoluri, felii de maidan năpădite de nalbă, troscot şi brusturi. Dincolo de tîrgul de porci şi de capătul prelungit al tramvaiului 2, începeau satele înşirate pe Şoseaua Alexandriei: Bragadiru, Cornetu, Buda, unde vara oamenii se duceau să se scalde în Argeş, aninînd în crengile sălciilor de pe mal lucrurile şi primele aparate de radio cu tranzistori „Electronica“.

Televizorul sovietic

În curtea în care locuiam, chiar sub fereastra noastră, existau un cais şi un vişin care se umpleau de flori primăvara, iar fîşia de trotuar cu piatră cubică „mozaic“ alterna cu o potecă de pămînt bătătorit, cimentul cu trandafirii de Bordeaux, oţetarii de lîngă ulucile de lemn cu zorelele căţărate pe spalierele îngrijite de un colonel pensionar care a adus, în 1957, primul televizor în ograda aceea citadină: era un Temp 1 sovietic, cîntărea 50 de kilograme şi avea un ecran cît o carte poştală. Colonelul şi proprietarii noştri-înrudiţi de aproape-stăteau în două corpuri de clădire tip Bahaus ridicate în anii ’30, dotate cu tablou electric automat, băi cu robinetele nichelate şi căzi mari aşezate pe picioare de metal. Dincolo de micul trotuar care împrejmuia aceste case, la cîţiva metri de cais şi de vişin, era un rînd de căsuţe de paiantă unde şedeau cîţiva chiriaşi vîrstnici care foloseau o privată de lemn şi o cişmea îmbrăcată iarna în paie ca să nu îngheţe. Una dintre aceste două familii, compusă dintr-un croitor, soţia şi soacra, întrebuinţa pentru iluminat lămpi cu gaz. Alături de magazia de lemne era o bucătărie din care vara se revărsa un miros de mîncare proaspătă înviorată cu leuştean, gătită pe o lampă grea cu petrol, aragazele fiind pe atunci rare. Între cele două corpuri de clădire cu pereţii de la nord acoperiţi de viţă sălbatică vineţie, mai era o căsuţă cu marchiză, adică un antreu cu geamurile brizbrizate şi colorate constituit pe un schelet de metal, care servea de anticameră sau debara. Căsuţa aceasta acoperită cu tablă avea două odăi despărţite printr-un hol. În cea din dreapta stătea mama colonelului, nonagenară născută în ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o femeie blîndă care nu se mai putea ridica din pat, bucuroasă întotdeauna de cîteva înghiţituri de vin dulce. În cealaltă odaie stătea cu părinţii o fată cu trei ani mai mare ca mine, care mi-a arătat nişte monede pe care am silabisit: „Mihai, Regele Românilor“. Păreau ieşite din lumea basmelor cu regi şi împăraţi, deşi nu trecuseră decît 15 ani de la turnarea lor!

Dan Ciachir

(Va urma)