Dupa ce v-am prezentat in serial cartea Derusificarea si „dezghetul”, urmata de completarea intitulata Apogeul „dezghetului”, continuam seria „Dan Ciachir” cu fragmente din volumul „Cand moare o epoca”. Intertitlurile apartin redactiei.

Trimis cu un leu în mînă la frizerul din apropiere, aşteptam pe o bancă să mă aşez în scaunul de piele desfundat. În prăvălie se mai găseau doi oameni în vîrstă, unul invalid de un picior, care nu aveau ce face şi veniseră la taclale. Invalidul a început o poveste cu „Era prin 1910“ de care mi-am amintit peste două decenii, deoarece 1910 este anul în care se petrece acţiunea romanului „Craii de Curtea-Veche”. Iar în „Sub pecetea tainei” este descrisă o pereche de case vagon avînd în prelungirea lor două curţi înguste, devenite prin căsătorie proprietatea unuia dintre personaje, Gogu Nicolau.

Doua bilete la cinema, cadou de nunta

La cîteva zeci de metri de noi existau două asemenea clădiri gemene, cu o curte delimitată spre interiorul cartierului de un gard cu uluci. Lîngă ele zăcea epava unei trăsuri cu felinar şi coş în care mă urcam atunci cînd mergeam să mă joc cu copiii familiei Slabacu. Casa în care stăteau ei avea odăi înalte cu chenare de stuc pe plafon şi sobe de teracotă depăşind doi metri.

Îmi plăcea să fiu dus la o altă frizerie particulară, aflată mai departe, largă, aerisită, cu oglinzi mari, două sau trei fotolii şi o firmă frumoasă pe care scria „La Ionel”. Soţia frizerului, care îl ajuta-era un fel de asistentă-purta şi ea halat alb. Era inimoasă şi vorbăreaţă. Am auzit-o povestind o întîmplare semnificativă pentru România acelor ani. După atîtea filme ruseşti, rula, în sfîrşit, şi unul englezesc la Bucureşti: „Lady Hamilton”. Lumea se aşeza la coadă în faţa casieriei cinematografului chiar de la ora zece seara pentru a putea cumpăra două bilete în dimineaţa următoare; nu se vindeau mai multe unei persoane. O doamnă între două vîrste le povestise celor cu care stătea la rînd că lua biletele pentru o nepoată care tocmai se căsătorise şi pentru soţul ei. Era cadoul său de nuntă.

Ritmul targului si mirosul de liliac

În aceeaşi frizerie am auzit un zvon propagat în Bucureştiul de la sfîrşitul anilor ’50. Doi medici din Vălenii de Munte descoperiseră leacul cancerului. Dăduseră să bea moare dintr-un borcan cu murături în care nimerise o viperă cîtorva pacienţi condamnaţi de maladia lor şi aceştia se vindecaseră în mod miraculos. Apoi pregătiseră un ser din lichidul acela, iar panaceul lor fusese asumat de lumea ştiinţifică. La rîndu-i, Ionel reproducea definiţia dată de un actor şampaniei: „Băutură pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi…“.

Vioaie, amabilă era şi stăpîna unei mici cofetării unde eram dus să mănînc amandine cu o glazură afînată, care costau un leu şi cincizeci de bani. Deşi în declin, priviţi cu ostilitate de Stăpînirea care le plănuia dispariţia totală - aceasta s-a produs în 1960 -, negustorii, meseriaşii particulari de atunci erau serviabili, politicoşi, comunicativi şi plini de voie bună. Cu ei, cu proprietarii casei din Calea Rahovei şi cu vecinii urcă din trecut muzica unei epoci în care viaţa, în pofida vremurilor nesigure şi dure, avea un alt tempo, lipsit de agresivitate sau mîrlănie. Era ritmul unui tîrg sau al unui oraş patriarhal pe care nu-l pot separa de vegetaţia abundentă şi de mirosul de liliac care copleşea primăvara cartierul.

Vainburşul - chelner cu sort de cauciuc

Unele case aveau bănci la poartă. Vara, spre sfîrşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei-oameni trecuţi de prima tinereţe; alţii veneau cu scaunele lor din vecini. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. Seara, cînd se răreau tramvaiele, se lăsa uneori o tăcere rurală întreruptă de tropot de cal. În anii 1958-’59, prin Calea Rahovei treceau multe căruţe, iar bună parte a aprovizionării se făcea cu camioane trase de cai. Acestea erau mai repezi şi mai silenţioase decît căruţele, întrucît în loc de roţi din lemn aveau pneuri umplute cu aer.

Camionul cu cai era folosit la mutat, la transportul unei mobile noi sau la aducerea acasă de la depozitele Chirigiu ori Filaret, la începutul toamnei, a tranşelor de lemne şi de cărbuni pentru încălzit şi gătit. Atelajele erau ţinute în curţile întortocheate şi largi din inima cartierului în care mai existau potcovari cu nicovală şi baroase de fier, ca şi precupeţi de ovăz şi de fîn. Tot cu camionul cu cai erau duse şi aduse de la umplut lăzile de sifoane ale bodegilor şi micilor restaurante particulare, unde, îndărătul tejghelei acoperite cu zinc, stătea vainburşul  - omologul barmanului de astăzi -, încins cu şort de cauciuc lung pînă în pămînt, încheiat la spate cu şireturi de piele. Rădea cu o lopăţică de lemn spuma halbelor şi a ţapilor de bere trasă din butoi cu furtunul şi măsura secărica servită clienţilor - o băutură tare, ieftină şi foarte populară, dispărută de cîteva decenii, ca şi alte băuturi ale acelor vremuri.

Aerul patriarhal al Rahovei

Dacă aveau şi grădină, unele dintre aceste localuri încropeau toamna o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mînca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe străzi, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru, legate la gură cu celofan, păstrate în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată de mirosul gutuilor. Bulionul era fiert în curte, la foc de lemne, în oale încăpătoare aşezate pe pirostrii. Mîncarea era gătită minuţios, cu grijă şi cu plăcere. Femeile aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. Dulceaţa şi şerbetul erau făcute în casă, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior.

Casa în care stăteam avea o pivniţă acoperită cu chepeng de metal căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, în care proprietarii ţineau murăturile, bulionul, funiile de ceapă şi de usturoi. Pe poliţe de lemn se înşirau în ordine sticle cu gîtul larg în care se păstra mărar, leuştean, pătrunjel, borcănele cu piper, chimen, tarhon, foi de dafin, borcane cu vinete tăiate felii conservate în untdelemn... Ordinea şi curăţenia domneau şi în locuinţa proprietarilor noştri, în dormitorul cu mobilă de nuc, cu perdele şi draperii grele la ferestre, care adînceau liniştea din încăperea cu o fotografie matromonială atîrnată deasupra patului încadrat de tăblii, acoperit cu o cuvertură pufoasă.

Dan Ciachir

(va urma)