Mircea Vulcanescu a dat definitia lapidara a ziarului: „Uzina de stiri”, asezandu-l la raspantia dintre „afis si carte”. Si tot Vulcanescu a spus ca, pe langa „uzina de stiri”, ziarul este o intreprindere comerciala menita sa aduca profit. Pana si G. Calinescu, ziarist de ocazie, a inteles importanta reclamelor in sustinerea financiara a unei gazete.

In epoca interbelica, intr-o Romanie cu suprafata Italiei, cu activitate economica si comert efervescente, au existat cateva cotidiene cu viata lunga si tiraje mari, in frunte cu „Universul” (200.000 de exemplare), urmat de „Curentul” (100.000), de gazetele stangii „Dimineata” si „Adevarul”, fiecare cu 80.000 de exemplare. „Calendarul” lui Nichifor Crainic, suspendat de regele Carol al II-lea, avea si el un tiraj destul de mare. Cu exceptia ziarelor de stanga mentionate, celelalte cotidiene aveau un director – proprietar care era de meserie ziarist: Stelian Popescu, Pamfil Seicaru, Nichifor Crainic si il putem adauga pe Nae Ionescu („Cuvantul”). Directorul – proprietar, care de regula scria editorialul, stabilea orientarea publicatiei si procura banii necesari intretinerii gazetei.

Ziaristii erau foarte bine platiti in perioada interbelica: tanarul Petre Pandrea primea de la „Adevarul” echivalentul a trei salarii de judecator si, ulterior, mai mult, de la organul Partidului National Taranesc, „Dreptatea”. Seicaru a fost primit de mai multe ori de Mussolini si s-a intalnit cu conducatorii Spaniei si Portugaliei, Franco, respectiv, Salazar. Incepand cu Palatul, continuand cu oamenii politici si cu industriasii proeminenti, protipendada Romaniei interbelice se temea de principalele cotidiene si de marii ziaristi. Stelian Popescu a ridicat in anii '30 Palatul ”Universul”, cu cinci etaje si tipografie la subsol, iar Pamfil Seicaru Palatul „Curentul”, de sase etaje, imobile ce reprezentau in epoca echivalentul hotelului „Continental”. Ceea ce au castigat marii ziaristi romani in doua decenii de postcomunism e un mizilic in raport cu confratii lor interbelici proprietari de cotidiene; este diferenta dintre leafa unui portar si a unui ministru.

Desi nu sunt ziarist, ci publicist, imi este usor sa remarc superioritatea ziarului condus de un profesionist care este si proprietar, asupra jonctiunii dintre condei si parale: omul bogat pune banii, profesionistul si echipa lui scriu. Ziarul „Ziua”, la care am colaborat cu placere, a fost un cotidian important, stabil, longeviv, cata vreme a avut un director – proprietar. Apoi s-a dus de rapa. Dincolo de concurenta televiziunii si a Internetului, cred ca declinul actual al presei romanesti este consecinta acelei uniuni contra firii pomenite mai sus. Pentru ca si finantatorul unei echipe de fotbal nu va ezita sa se amestece in selectionari, de asemeni si cel al unui spectacol in distributie, intrucat cel ce plateste are intotdeauna dreptate…

Un alt motiv al declinului anumitor ziare este efectul concesiei facute senzationalismului. Fiindca nu toti potentialii cititori de ziare din Romania sunt bautori de bere. Astfel, prin „americanizare”, s-a pierdut un public mai scortos, care se vroia flatat in pretentiile sale de elitism si onorabilitate. In anii '30, facand reclama unei reviste conduse de Camil Petrescu, ziaristul Neagu Radulescu a inchiriat un magar, l-a acoperit cu doua afise mari pe care scria: „Numai eu nu citesc revista domnului Camil Petrescu” si a iesit cu el de capastru pe Calea Victoriei.

Dan Ciachir