Publicam in serial fragmente din noua lucrare a istoricului american dr. Larry Watts, un exceptional cunoscator al realitatilor romanesti ante si post-decembriste. Este o carte-document, care va vedea curand lumina tiparului, dezvaluind publicului autohton, dar si observatorilor internationali amanunte absolut senzationale din culisele politicii si ale spionajului, care au precedat revolutia din decembrie ‘89 si manevrele care i-au urmat. Bazat pe o serie de documente extraordinare din arhivele serviciilor speciale americane si nu numai, studiul lui Larry Watts ofera o perspectiva cu tenta exploziva asupra unor evenimente si persoane privite pana acum din cu totul alte unghiuri. Fost consultant RAND, Larry Watts a absolvit cu master Universitatile din Washington, Seattle si UCLA, avand si un doctorat la Umea University din Suedia. Intre 1990 si 1991 a fost conducatorul Biroului IREX din Bucuresti, pana in 1997 a fost Senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Din 1990, dl.Watts a fost consilierul mai multor autoritati romane, in probleme de reforma democrata si control asupra institutiilor statului. A fost implicat direct in infiintarea Colegiului National de Aparare si a Consiliului pentru Minoritati Nationale. A semnat numeroase carti si studii de istorie, intre care “Reforma militara romaneasca si integrarea in NATO”, “O Casandra a Romaniei. Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918-1941”- volum considerat drept cea mai buna biografie politica a Maresalului Antonescu, co-editor la “Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Articolelele si studiile sale au aparut frecvent in publicatii precum “Studies in Intelligence”, “Problems of Post-Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security”.

Prima parte a studiului examineaza geneza transformarii Romaniei din aliat in inamic al blocului sovietic, a eforturilor sale de a iesi de sub dominatia sovietica in domeniul spionajului si amenintarea pe care o reprezenta pentru Moscova. Din demersul publicistic al lui Larry Watts putem trage concluzii privind operatiunea de reocuparea a institutiilor statului roman prin aceleasi modalitati ca si cominternistii bolsevici Valter Roman, Leonte Tismaneanu, Leonte Rautu, Gizela Vass sau Dionis Patapievici. Printr-o coincidenta, aceste nume importante de agenti cominternisti si NKVD-isti din perioada ocupatiei sovietice se afla astazi pe aceleasi firmamente politico-institutionale prin urmasii lor directi.

Capitolul I

„Ii asiguram pe cetatenii Romaniei de sentimentele noastre traditionale de prietenie si buna-vecinatate si confirmam eforturile noastre reale pentru o stransa cooperare in interesul socialismului si al pacii.” Mihail Gorbaciov – 1989

In toiul revolutiei romane din 1989, autoritatile sovietice isi anuntau dorinta si intentia de a asigura o „asistenta” masiva statului „vecin prieten” si aliatului din Tratatul de la Varsovia. Moscova anunta ca Crucea Rosie sovietica trimisese la frontiera „aproximativ 60 de echipe mobile” de chirurgi si personal medical, multe dintre acestea trecusera deja granita in teritoriul romanesc si isi coordonau eforturile cu cele ale altor membrii ai Pactului. De asemenea, liderii comunisti de la Budapesta anuntau ca „un grup de lucru din cadrul pactului de la Varsovia care este in contact permanent” urma sa se intalneasca la Moscova pentru a discuta situatia din Romania. Aceste declaratii de prietenie si preocupare binevoitoare se situau in totala contradictie cu unul dintre cele mai bine pazite secrete ale operatiunilor de spionaj din Europa de est, ale Tratatului de la Varsovia si erau contrare uneia dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele blocului sovietic din timpul Razboiului Rece. In perioada Revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare si timp de mai bine de doua decenii, tinta a „masurilor active”. Din 1962, Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un stat ostil, atunci cand Hrusciov a ordonat statelor membre „aflate in stransa cooperare” – RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria si Polonia – sa restrictioneze cooperarea in materie de spionaj cu aceasta. In 1963, aceasta animozitate a motivat o tentativa de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorghe Gheorghiu Dej. Ministerul Securitatii de Stat al Germaniei de Est (STASI) avea motive independente pentru ostilitatea fata de Bucuresti, deoarece acesta refuzase sa recunoasca divizarea permanenta a Germaniei si incheiase un acord, negociat in secret, cu Germania de Vest, la sfarsitul anului 1963. Intre 1962-1964, Departamentul Securitatii Statului din Romania (DSS sau Securitatea) a fost exclus din programul de transformari, asistate de sovietici, ale serviciilor de informatii, prin care au fost introduse departamentele de dezinformare in RDG, Ungaria si Cehoslovacia (precum si in Bulgaria si Polonia, la scurt timp dupa aceea) si le-a modificat rolul din servicii satelit, in principal pasive, in operatiuni active. In 1965, DSS a fost din nou pierduta din vedere atunci cand Centrala KGB a introdus „relatiile operationale regulate si directe” dintre departamentele de dezinformare, excluzandu-l din operatiunile blocului de „masuri active” (propaganda, dezinformare si provocare). La mijlocul anului 1965, Romania a fost „brusc” eliminata cu totul din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia. Arhivele KGB confirma ca, in 1967, Moscova desfasura „masuri active” pentru izolarea Romaniei pe plan international si pentru divizarea conducerii interne. Condamnarea clara a interventiei din Cehoslovacia, condusa de sovietici, si incercarile permanente de a ajuta Praga au pus capat pana si aparentei de politete dintre serviciile de informatii ale aliatilor oficiali. Leonid Brejnev, János Kadar, Eduard Gierek, Todor Jivkov si Gustav Husak au acuzat in mod repetat tradarea conducerii din Romania pe care nu l-au mai numit stat „fratesc”. In perioada care a urmat invaziei Cehoslovaciei, la ordinul Moscovei, serviciile din statele satelit au stabilit „rezidente cu acoperire legala” pe teritoriul romanesc, acesta fiind singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia care se bucura de o asemenea „atentie ostila”. Romania devenise atat de inacceptabila incat celelalte servicii din Pactul de la Varsovia o incadrasera nu numai la categoria statelor socialiste „deviationiste”, precum Iugoslavia, Albania si China, cat chiar alaturi de adversarii din NATO.

Centrala KGB si serviciile est-europene subordonate culegeau informatii referitoare la sprijinul international pentru Romania (din partea S.U.A. si China), la nemultumirile interne ale muncitorilor si ale minoritatilor, precum si la opozitia din cadrul partidului comunist si au inceput sa recruteze agresiv elite romanesti influente pentru a inlatura conducerea „nationalista”. Aceasta ofensiva clandestina nu s-a limitat numai pe planul serviciilor de spionaj. In 1971, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar „sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor” si recrutate prin intermediul „ambasadelor de acolo si prin alte contacte”, pentru „a exercita influenta asupra evenimentelor din tara”. Pentru a evita atragerea atentiei opiniei publice asupra dizidentei romanesti, „partenerii apropiati vor continua sa se informeze reciproc asupra pozitiilor Romaniei in problemele de importanta majora” si vor decide in secret cum este mai bine „sa rezolve situatiile”. Liderul sovietic anunta ca secretarii Sectiilor internationale ale Comitetelor Centrale respective se vor intalni cu partenerii din Sectiile ideologice „pentru a coordona activitatea comuna”, asa cum facusera deja „spre exemplu, in legatura cu Romania si China”.

Brejnev se referea direct la operatiunea INTERKIT – lansata oficial in 1967 „cu ocazia deliberarilor interne din China”. INTERKIT coordona resursele de propaganda, ideologice, mass-media si stiintifice ale tuturor partenerilor apropiati, plus Mongolia (si mai tarziu Cuba) prin Sectiile Internationale al C.C., pentru a submina si discredita regimul maoist si a mentine izolarea Beijingului. Romania reprezenta deja o tinta in cadrul INTERKIT deoarece, asa dupa cum formulase liderul bulgar Jivkov, „chinezii se bazau pe Romania si romanii sprijineau politica Chinei”. „Partenerii apropiati” au decis acum sa lanseze o operatiune similara avand drept tinta exclusiv Romania. Scala coplesitoare a unui asemenea efort a avut implicatii devastatoare intr-o tara care nu avea, sub nici o forma, o influenta strategica asemanatoare Chinei. Spre exemplu, in cadrul INTERKIT, partenerii isi coordonau „orice referire facuta” la conducerea tinta, activitatile de spionaj internationale si „activitatile in scopul diminuarii influentei”. „Activitatile de propaganda si cercetare stiintifica ale partidelor fratesti”, incepand cu „presa, radioul, televiziunea, agentiile de presa si editurile” si pana la academiile de stiinta si institutele de cercetare erau coordonate pentru a revigora si focaliza propaganda impotriva tintei. Activitatile coordonate includeau de la „propaganda orala”, la articole si emisiuni radio-TV, pana la simpozioane stiintifice bine mediatizate si un plan anual coordonat „pentru publicatii si lucrari stiintifice” pentru fixarea liniei propagandistice, conform adevarului stabilit academic.
Rezultatul tiparit al acestui efort era apoi tradus „in engleza, franceza, spaniola si araba” si diseminat „in tari terte”- tot prin efortul coordonat al partenerilor – „presei, agentiilor de informatii si altor organe de propaganda straina”. O asemenea operatiune a coplesit serviciile de spionaj occidentale si comunitatile academice, insuficient pregatite pentru a face fata, in primul rand, unei dezinformari coordonate si neobisnuite cu dezinformarea la o asemenea scala. Logica sintezelor de spionaj si a analizelor, in general vorbind, a metodologiei de cercetare stiintifica occidentala, au condus la concluzia ca o asemenea multitudine de resurse coordonate, ajungandu-se chiar la cateva sute vor conduce, inevitabil, la atenuarea vocii singulare a Romaniei.

„Falsa” independenta si „insignifianta” strategica

Necesitatea de a explica de ce a constituit Romania o asemenea tinta este ea insasi elocventa pentru eficacitatea dezinformarii coordonate de sovietici. Spre finalul razboiului rece se crease consensul ca regimul din Romania era „un cal troian sovietic”, care isi proclama zgomotos aura de independenta, in timp ce altii – in special, conducerea din Polonia si Ungaria – erau angajate tacut in forme mai substantiale de dizidenta. Aceasta presupusa dependenta secreta, combinata cu asertiuni repetate referitoare la lipsa de importanta strategica a tarii pentru politica sovietica si conflictul est-vest, si-a dovedit succesul in relevarea insignifiantei Romaniei pentru URSS (si pentru vest) in perceptia occidentala din anii ‘80.
Descoperirile din arhive, ulterioare razboiului rece, au scos la iveala o poveste diferita. Opozitia Romaniei la preferintele sovietice s-a dovedit a fi fost mult subestimata si, cu exceptia Primaverii de la Praga, destul de singulara dupa 1956, in timp ce dizidenta altor state membre ale Pactului a fost mult exagerata, daca nu cumva intru-totul fabricata. La consiliile ministrilor de externe ai Pactului, toti ceilalti membri „au fost constant de acord cu analizele si cu propunerile sovietice” pe toata perioada Razboiului Rece, in timp ce Romania a fost exceptia, in permanenta opozitie, care a afectat „aproape toate subiectele de pe agenda”. De asemenea, romanii au fost singulari, printre conducatorii militari ai Pactului, in contestarea dominatiei si controlului sovietic, in timp ce Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia si Bulgaria au continuat sa se alinieze „fara rezerve, in spatele sovieticilor”.
Opozitia ne-romaneasca la politica Kremlinului era aproape absenta. „Partenerii apropiati” au actionat deseori ca mandatari ai sovieticilor in atacarea Romaniei pentru dizidenta, in timp ce concurau intre ei pentru a stabili „cea mai speciala relatie” cu Moscova. Ca o regula generala, „dizidenta” raportata de alti membri ai Tratatului si aparenta simpatie pentru pozitia Romaniei erau pre-stabilite cu Moscova pentru a prezenta guvernele loiale sovieticilor drept parteneri mult mai de incredere pentru Occident si pentru a diminua unicitatea opozitiei romanesti. Aceasta se realiza de multe ori prin atribuirea initiativelor Romaniei altora – din nou, mai ales, Poloniei si Ungariei – precum, de exemplu, blocarea aderarii Mongoliei la Pactul de la Varsovia in 1963 si opozitia la diversele planuri de interventie militara ale Moscovei.
Lipsa de importanta strategica a continuat sa fie citata de istoricii Razboiului Rece ca fiind, in acelasi timp, cauza si efect a presupusei lipsei de consecinte pentru Moscova, chiar si dupa ce strategia „calului troian” a fost demascata drept o mistificare a adevarului. Este semnificativ faptul ca rapoartele asupra insignifiantei Romaniei ieseau la iveala in perioadele de varf ale antagonismului sovieto-roman. De exemplu, conceptul „cuartetului” de importanta strategica din aripa nordica a Pactului, cuprinzand RDG, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia a circulat pentru prima oara in perioada presupusei tentative de asasinat a KGB-ului asupra lui Dej, in 1963. Apoi, conceptul a reaparut in perioada „primului Echelon strategic” de la jumatatea anului 1965, cand armata romana a fost brusc exclusa din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia.

Cu siguranta, contributia militara a Romaniei la operatiunile ofensive ale Pactului era lipsita de importanta strategica. In 1965 ea era, de fapt, inexistenta. In orice caz, nu se poate spune acelasi lucru despre semnificatia tarii pentru securitatea sovietica. Romania fusese considerata o principala amenintare militara (alaturi de Polonia) de catre liderii armatei si ai serviciilor de informatii, pe aproape intreaga perioada interbelica. Ea ramasese singura cale terestra dintre URSS si Bulgaria ultra-loiala si Balcanii puternic rusofili: o realitate geografica reamintita atunci cand Romania a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitarii tarii pentru exercitii militare in Bulgaria, dupa 1963, si a refuzat fortelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei in 1968. Ca Moscova ar fi putut sau ar fi vrut sa ignore vreo tara cu care avea 1000 km de frontiera si inca 200 km de tarm la Marea Neagra – controlata de sovietici – e greu de crezut, mai ales dupa ce, la conducerea tarii, a venit un guvern care se opunea principalelor sale intentii pe plan international.
De asemenea, Moscova nu putea ignora cele cateva milioane de etnici romani din invecinatele Republici Sovietice Socialiste Moldova si Ucraina, din teritoriile foste romanesti (Basarabia si Bucovina). Abordand problema intr-o maniera asemanatoare cu cea urmata in teritoriile poloneze anexate, Stalin a incercat sa schimbe compozitia etnica a regiunilor, executand mii de conducatori ai comunitatilor si deportand sute de mii de etnici romani in Siberia si Asia Centrala, intre anii 1940-1941 si 1950-1951. Acel efort, impreuna cu politicile de asimilare fortata si „rusificare” pe termen lung nu si-au dovedit succesul deplin, determinand Moscova sa inchida relatiile romano-moldovenesti in anii ‘60.

La mijlocul anilor ‘60, autoritatile sovietice erau intens preocupate de impactul „daunator” al Romaniei asupra acestei regiuni, cauzat de atractia culturala, modelul independent si influenta subversiva activa, prin mass-media sa „antisovietica” si publicatiile care treceau peste granita. In 1967, conducatorul Partidului Republicii Sovietice Socialiste Moldova a solicitat o campanie de propaganda care sa mobilizeze „cei mai calificati intelectuali” si „oficialitatile din conducerea partidului si organele economice” pentru a publica in „ziare, emisiuni de radio si televiziune, carti, brosuri si alte publicatii” astfel incat „copiii nostri si generatiile viitoare” sa „stie ca parintii lor nu si-au inchipuit viata in afara granitelor URSS” si au aspirat dintotdeauna „la unirea cu Rusia si la o reunificare cu statul rus.” In 1968, seful fortelor KGB din Regiunea Frontierei de Vest a URSS, plasa politica Romaniei vis-a-vis de aceasta zona in aceeasi categorie cu „activitatile subversive sporite ale serviciilor SUA, RFG si Anglia contra URSS.” Arhivele KGB au relevat ca intentiile Bucurestiului si activitatile privitoare la regiune erau incadrate la categoria prima prioritate.”
Acest razboi clandestin a continuat neabatut pana la colapsul comunismului. Rapoartele KDS-ului bulgar, de exemplu, excludeau in mod evident Romania din descrierea colaborarilor „cu organele de securitate din statele fratesti”. Aceasta absenta era cu atat mai notabila cu cat, pe langa KGB, serviciile de informatii din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si RDG, KDS mai colabora cu „serviciile” fratesti din Vietnam, Mongolia, Libia, Benin si Angola. Instructiunile KGB catre agentii din Romania, interceptate de DSS in 1982, au relevat ca „Romania era lucrata ca un stat inamic, o abordare care nu numai ca a fost perpetuata, ci chiar accentuata dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov”. Ultimul director al puternicei Unitati 0110 (unitatea anti-KGB) a Securitatii, a declarat in fata unei Comisii de ancheta a Senatului ca, atunci cand a preluat comanda unitatii, in 1983, si pana la dizolvarea sa imediat dupa revolutie, pozitia operationala a KGB fata de tara sa era „destul de clara”. KGB considera Romania o tinta la fel de ostila „ca orice stat occidental”.
In contrast cu zvonurile mult-vehiculate despre o „coalitie” comunista conservatoare dintre Ceausescu si Honecker contra politicii de perestroika a lui Gorbaciov, in 1989, seful STASI, Ernst Mielke, a subliniat excluderea DSS dintr-o circulara care continea „lista serviciilor socialiste prietene” cu care organizatia sa coopera. „Pentru a nu crea neintelegeri” circulara stabilea clar ca „prietene” numai serviciile sovietice, maghiare, poloneze, cehoslovace, bulgare si vietnameze. Chiar si Polonia spiona pentru Moscova serviciile de securitate si militare romanesti. In timp ce arhivele serviciilor maghiare au fost mai putin cooperante, judecand dupa dimensiunea contramasurilor Bucurestiului, AVH se plasa imediat dupa KGB, din punct de vedere al extensiei operatiunilor anti-romanesti. Pentru a plasa acest lucru intr-o perspectiva, in 1989, sub 1% din personalul unitatii anti-KGB a DSS, responsabila pentru combaterea celorlalte servicii din blocul comunist, era destinat STASI, in ciuda puternicelor operatiuni anti-romanesti din interiorul tarii. Majoritatea personalului unitatii era destinat pentru contracararea operatiunilor de spionaj ale sovieticilor si maghiarilor, care „aveau mereu prioritate”.

Strategia inducerii in eroare

Nu era simplu sa poti tine ascunsa pentru mult timp adevarata stare de lucruri. Era necesar un efort concertat al Moscovei si al aliatilor loiali din pactul de la Varsovia pentru a mentine Romania in mod formal in cadrul aliantei blocului sovietic si a masca gradul si semnificatia opozitiei sale la scopurile internationale ale sovieticilor. Strategia lor de inducere in eroare era simetrica strategiei adoptate de Hrusciov fata de Belgrad, la mijlocul anilor ‘50, „pentru a evita intarirea legaturilor Iugoslaviei cu Occidentul si a pozitiilor sale neutre”, simultan cu „izolarea lui Tito” de catre serviciile sovietice. Readucerea Romaniei in randurile sale a devenit scopul comun al operatiunilor din regiune ale serviciilor Blocului, in perioada lui Hrusciov si a succesorilor acestuia. Asa dupa cum explica Hrusciov conducerii cehoslovace, in august 1964, „revenea Partidului responsabilitatea sa opreasca Romania sa se retraga din Tratat” si sa o reuneasca cu „familia noastra socialista”. Un deceniu mai tarziu, serviciul de spionaj al Germaniei de Est descria „politica externa convenita, vis-a-vis de Romania, a statelor din Tratatul de la Varsovia” ca facand presiuni „pentru o mai mare implicare practica a Romaniei in activitatile economice si politice multilaterale” pentru a crea „elementele de legare a Romaniei la comunitatea socialista” si pentru a-i ingusta „spatiul de manevra”. Ca si Hrusciov, Brejnev a insistat pentru ca „partenerii apropiati” sa continue „sa incerce influentarea in acest scop a Romaniei”. Aceasta politica a ramas constanta in perioada Andropov, ca si sub conducerea protejatului sau, Mihail Gorbaciov. Dupa cum mentiona STASI la inceputul anilor 80: „Statele membre ale comunitatii socialiste (SCS) au incercat si continua sa incerce sa atraga Romania spre politica lor externa, corelata cu politica de securitate. Utilizarea continua a tuturor posibilitatilor statelor membre ale comunitatii socialiste pentru a actiona in Republica Socialista Romania, cu scopul mentinerii si intensificarii legaturilor existente dintre Romania si Tratatul de la Varsovia si CAER, precum si contactele bilaterale, ar trebui avute in vedere in activitatea operationala-politica.” Strategia inducerii in eroare a fost in final atat de plina de succes in intarirea dubiilor opiniei publice din Vest referitoare la sinceritatea dizidentei regimului din Romania, in perioada anilor ‘80, incat pana si conflictele frontale sovieto-romane au trecut neinregistrate de serviciile Occidentale. Totusi, conform serviciilor de spionaj ale Pactului, strategia a esuat complet in tinta sa de a modifica comportamentul Romaniei in maniera dorita. Dupa cum mentiona acelasi raport STASI in continuare, politica Romaniei continua sa contravina „intereselor fundamentale de politica externa a statelor din comunitatea socialista”, opunandu-li-se „in aproape majoritatea problemelor importante ale evolutiilor internationale” (dezarmare, procesul de destindere, conflictul din Orientul Mijlociu), precum si colaborarea din cadrul Tratatului de la Varsovia si CAER.” Bucurestiul s-a angajat „mai intens” in „confruntari publice referitoare la intentiile” comunitatii si „s-a aliniat cu politica occidentala, in toate privintele”, astfel incat ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau anticipa „accentuarea predictibila a pozitiilor speciale adoptate de Romania”. Cu alte cuvinte, Romania se opunea politicii externe si de securitate a Pactului, refuza subordonarea in cadrul aliantei, isi apara pozitiile care erau suspect de apropiate de ale Vestului si dadea toate semnele ca va continua sa procedeze astfel si pe viitor. Impreuna cu tentativele sale de a evita un conflict deschis si de re-atragere a Romaniei in aranjamentele si politicile de securitate, Pactul a ascuns diferendele romano-sovietice. Dupa 1968, Moscova a facut rareori publice neintelegerile majore cu Bucurestiul la sedintele Pactului de la Varsovia, CAER sau alte intruniri socialiste internationale insa, in schimb, si-a folosit apropiatii – de obicei Polonia, Germania de Est, Bulgaria sau un stat in curs de dezvoltare – in acest scop. De asemenea, Kremlinul a eliminat consemnarile neintelegerilor fundamentale cu Romania din rapoartele si transcriptul sedintelor, chiar si atunci cand au ajuns la un nivel considerat de ministrii de externe ai blocului ca fiind „o confruntare directa cu linia de politica externa a URSS si a celorlalte natiuni din Tratatul de la Varsovia”.
Dosarele sovietice nu au inregistrat veto-ul Bucurestiului contra utilizarii CAER pentru asistarea clientilor arabi in timpul si dupa razboiul arabo-israelian, la fel cum au uitat sa mentioneze criticile repetate din cadrul reuniunilor comunitatii socialiste, la adresa invaziei „partenerilor apropiati” in Cehoslovacia . Atunci cand, spre exemplu, Romania a respins pregatirile Poloniei pentru extinderea pactului de la Varsovia, in primavara lui 1984, „nici o mentionare a dezbaterilor nu a fost inclusa in procesul verbal”, o omisiune uimitoare a unei obiectii la insasi continuitatea Pactului. Conducatorii, incepand cu Brejnev si pana la Gorbaciov, au apelat la conducerea Romaniei pentru a pastra tacerea asupra diferendelor „in familie” si au caracterizat declaratiile sale periodice drept irationale. Operatiunile contra tintei Romania erau tratate ca fiind extrem de sensibile si indeplinite cu un grad de secretizare extraordinar. Cat de secret au actionat Kremlinul si „partenerii apropiati” poate fi judecat dupa faptul ca, cu toate ca operatiunile au durat peste douazeci de ani si au implicat servicii din cel putin sase tari, nimic nu a rasuflat pana cand nu au fost refacute partial bazele de date ale dosarelor serviciilor Germaniei de Est, care au fost returnate Germaniei de catre SUA la inceputul mileniului. Stradania extraordinara a Moscovei pentru a mentine aceasta acoperire este reflectata prin ordinul din 1983, de extindere a operatiunilor Pactului impotriva Romaniei. Semnificativ, in RDG acest ordin a fost transmis ca venind direct de la seful STASI, Ernst Mielke, prin intermediul sefului ZAIG (Zentrale Aufwertungs- und Informationsgruppe), departamentul de analiza cu 1000 de persoane, care furniza serviciului est-german „puterea de motivare”. Seful ZAIG a dat instructiuni personalului operational al HVA sa se asigure ca „vor fi folosite numai surse de absoluta incredere” si ca asupra acestora „se vor impune masuri de severe de pastrare a secretului si a caracterului conspirativ”. De asemenea, a subliniat ca „in nici un caz nu trebuie sa se observe ca Ministerul Securitatii de Stat a luat masuri specifice” impotriva tintei Romania si a avertizat ca „sursele nu trebuie sa ia nici un fel de masuri specifice de spionaj care ar putea permite altor persoane sau organe sa descopere sau sa recunoasca scopurile finale pe care ni le propunem.” Operatiunea de inducere in eroare era considerata necesara nu numai – sau in primul rand – pentru a evita contramasuri tactice. Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact , aspecte care pana atunci fusesera atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legendele „calul Troian” si „dependenta ascunsa”, probabil ar fi impins Romania si mai mult spre tabara occidentala si, posibil, ar fi incurajat un mai mare angajament intr-o perioada in care succesul „masurilor active” impulsionau capitalul vestic sa se retraga. Aceasta fusese exact aceeasi secventa de evenimente care a urmat rupturii Tito-Stalin din 1948 si care avusese drept rezultat o strangere a relatiilor SUA-Iugoslavia si o masiva asistenta politica, economica si militara acordata de Occident Belgradului. Era de aceea imperativ necesar sa se evite o ruptura explicita, care ar fi adus Romaniei o asistenta similara din partea vestului si i-ar fi garantat independenta.
In mod ironic, Moscova a avut un mai mare succes in prezentarea Belgradului, ne-membru al Tratatului de la Varsovia, analistilor serviciilor americane si britanice, drept „vaca-sacra” a sfidarii anti-sovietice. La mijlocul anilor ‘60, Iugoslavia era angajata intr-o cooperare militara si de spionaj mult mai stransa cu Moscova decat fosta aliata din Tratat, Romania. In 1962, la un an dupa ce Bucurestiul stopase aceasta practica, Belgradul a inceput sa-si trimita ofiterii la academiile militare sovietice pentru instruire si le-a interzis pilotilor de lupta sa invete engleza de teama sa nu „defecteze” cu tot cu MiG-uri. In 1967 si 1973, cand Romania a refuzat sa ofere sprijin militar si si-a inchis spatiul aerian pentru fortele sovietice si membrele Tratatului in incercarea acestora de a acorda ajutor statelor sprijinite de sovietici din Orientul Mijlociu, Tito a pus la dispozitia URSS facilitatile Iugoslaviei si, mai mult, a gazduit chiar un regiment al Diviziei 106 de Asalt Aerian „in asteptarea interventiei in Siria”.
Devierea iugoslava, observata de Bucuresti, in timp ce comunitatea serviciilor SUA o interpreta insistent ca nefiind un indiciu al unei intoarceri catre Moscova, a impulsionat, la inceputul anilor 80, reorganizarea unitatii romanesti anti-KGB in patru directii. Doua directii se ocupau exclusiv de operatiunile KGB si GRU. Una era destinata combaterii operatiunilor Iugoslaviei si Ungariei, cu acelasi numar de angajati si resurse care fusesera dedicate serviciilor maghiare. Ultima directie se ocupa de celelalte servicii din statele socialiste, de la Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia si Germania de Est pana la regimurile pro-sovietice din Asia, Africa si America Latina.

„Relatia speciala” secreta si arhivele disparute

Un alt motiv pentru care informatiile despre relatia ostila dintre Romania si ceilalti membri ai Tratatului de la Varsovia au ramas atat de limitate a fost natura secreta a „relatiei speciale” pe care Bucurestiul o stabilise cu Washingtonul, Beijingul si Bonnul. In combaterea acestei lupte interne contra unor forte superioare, incepand din 1950 si pana la sfarsitul anilor ‘70, Romania a incercat sa evite atentia opiniei publice si crescanda presiune sovietica, pe care o atragea inevitabil. Regulile de baza fusesera stabilite in 1964, cand Romania a avertizat partenerii din SUA: …cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei in aceasta perioada, cu atat mai bine. O atentie sporita in presa straina ar putea dauna, mai degraba decat sa ajute, relatiilor noastre viitoare. Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est europene. Aspiratiile noastre de independenta pot fi mult mai bine atinse nu printr-o publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si Occidentul. Astfel, cu exceptia unor rare scapari in presa, foarte putin din incercarile sale de mediere a conflictului din razboiul SUA -Vietnam si, practic, nimic din negocierea relatiilor Chinei cu Italia, Austria, Germania de Vest si Suedia, in a doua parte a anilor ‘60, nu a fost facut cunoscut publicului. La sfarsitul anilor ‘70, schimbarile din conducerea Romaniei au condus la o pierdere catastrofala a directiei strategice in campania de subminare a controlului si influentei sovietice in regiune. Drept rezultat, relatia speciala a Bucurestiului cu Occidentul a cedat progresiv ca urmare a campaniei de masuri active pe care Moscova o exercita prin intermediul celorlalti membri ai blocului, ca si prin membrii de facto ai Aliantei, precum Mongolia, Cuba si Coreea de Nord si prin grupul de agenti sovietici si ai Pactului, de la presedintele finlandez Urho Kekkonen, pana la analista sefa pentru URSS si Europa de Est a spionajului vest german, Gabrielle Gast. In al treilea rand, acest val a continuat sa se dovedeasca foarte rezistent si pentru ca Moscova a reusit sa sorteze arhivele securitatii din toate tarile loiale. Guvernele de tranzitie ale Germaniei de Est, Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei si Bulgariei au incheiat acorduri oficiale cu Moscova, permitand accesul KGB la dosarele serviciilor de spionaj extern, intre 1989-1991, cu specificarea dreptului „de a extrage orice material legat de securitatea Sovietica”. In 1990, personalul KGB a lucrat chiar in paralel cu grupurile cetatenesti, sortand arhivele serviciilor de informatii externe din Cehoslovacia si Germania de Est. In acelasi timp, serviciile insele erau angajate in distrugerea propriilor dosare (mai ales a celor operative). Acest efort a esuat in cele din urma in cazul Germaniei de Est, din cauza vitezei cu care s-a prabusit edificiul statului. In mijlocul colapsului, spionajul SUA care cauta arhivele STASI a dobandit arhivele Rosenholz inainte de a fi expediate la Moscova sau dispersate prin nenumaratele cladiri ale STASI. Baza de date, reconstruita si decriptata, a acestei arhive a serviciilor secrete externe a scos limpede la iveala relatia ostila dintre serviciile Romaniei si ale Tratatului de la Varsovia si, impreuna cu dosarele est-germane care au supravietuit referitoare la operatiunea INTERKIT, au oferit un road map care a explicat si alte informatii incidentale despre operatiuni ale KGB asupra Romaniei, oferite de fosti ofiteri de informatii sovietici, si au fost ulterior confirmate de rapoartele puternic cenzurate din arhivele serviciilor bulgare.

Paradoxal, in ciuda opozitiei neabatute la dominatia sovietica in regiune, in anii ‘80, chiar si dupa ce Romania isi pierduse locul strategic, agentii dubli sovietici din tara au fost capabili sa stranga capital din impopularitatea lui Ceausescu, sa discrediteze toate initiativele independente de politica externa si de securitate ale Romaniei si sa exercite controlul temporar asupra institutiilor de securitate si de afaceri, in timpul si imediat dupa Revolutia din 1989. Este ilustrativ in acest sens faptul ca fostul ambasador in Statele Unite si agentul dublu sovietic, Silviu Brucan, a propus cu succes alti cunoscuti agenti dubli sovietici in posturi cheie pentru securitatea nationala, in timpul si dupa revolutie, inclusiv pe ministrul apararii Nicolae Militaru (26 decembrie 1989 – 14 februarie 1990), pe fostul director al serviciului de informatii externe Mihai Caraman (13 ianuarie – 23 aprilie 1992). Brucan insusi a devenit principalul consilier al presedintelui Iliescu pana in iunie 1990 si a ramas alaturi de primul-ministru Petre Roman pana in septembrie 1991. Era greu de asteptat o transparenta a arhivelor serviciilor din partea cuiva care, asa dupa cum ii declara in decembrie 1989 lui Viktor Zagladin, seful Sectiei Internationale a Comitetului Central Sovietic, „va face totul pentru a combate imperialismul american, chiar daca aceasta contravenea directivelor ONU si legilor internationale.”

Continuitatea post-1989 a revolutiei „negociate”

In cele din urma, spre deosebire de revolutia din Romania, care a condus la dezintegrarea institutiilor, la anularea constitutiei si la o abrupta si imediata schimbare de putere, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria si-au negociat schimbarea de guvern. Continuitatea rezultanta a institutiilor administrative ale statului si continuitatea virtuala a personalului institutional a diminuat posibilitatea ca adevaruri surprinzatoare sa iasa la suprafata din acele sedii, mai ales in conditiile competitiei post-comuniste. Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor”. Chiar si Cehoslovacia a optat pentru continuitate pana la sfarsitul anului 1990 cand, cu sprijin exceptional din partea Marii Britanii, SUA si Germaniei a introdus o reforma radicala. Chiar si acea reforma a lasat personalul si structurile serviciilor militare de informatii practic neatinse si a mentinut mare parte din personalul din serviciul extern. Situatia a fost de departe mult mai proasta in Polonia si Ungaria, unde aceleasi discutii de la masa rotunda si-au atins stralucit scopul de a face o tranzitie pasnica de la sistemul partidului unic la cel pluripartid si a mentinut o mare parte din conducerea armatei si a serviciilor instruita de KGB si GRU.
Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez in februarie 2007, a detaliat modul in care ofiterii din serviciile militare au continuat sa fie instruiti in taberele GRU si KGB, nu numai intre 1989-1991, ultimii ani ai Uniunii Sovietice – dar si in perioada 1992-1993, de catre serviciile succesoare rusesti, usor reformate. Numirile si promovarile au continuat sa se faca dintre cadrele „de perspectiva”, aprobate si instruite de Moscova, incluzand trei dintre sefii si patru dintre adjunctii de servicii, pana si dupa intrarea in noul mileniu. Spre exemplu, 301 de instructori sovietici/rusi au activat in serviciul de informatii militare al Poloniei (WSI) intre 1991-2006, iar cateva zeci de absolventi activau in „esalonul superior” al structurilor WSI chiar si in 2006.
Stabilitatea cadrelor din serviciile maghiare, antrenate de KGB si GRU, a fost chiar mai mare. Atunci cand Ungariei i-a revenit sefia Comitetului NATO de contraspionaj a explodat un scandal international pentru ca seful serviciului de contraspionaj maghiar – Serviciul de securitate nationala (NBH) – petrecuse sase ani si jumatate la Academia KGB Dzerjinschi din Uniunea Sovietica. In acelasi timp, directorul general al contraspionajului militar (Serviciul de securitate militara: KBH) si ofiteri responsabili cu arhivarea, atat de la KBH cat si de la serviciul de informatii externe (Serviciul de Informatii: IH), erau absolventi ai academiei KGB.
Unii observatori au privit aceste conexiuni ca fiind un castig, oferind mai multe informatii asupra serviciilor rusesti, asupra metodelor si operatiunilor acestora. Totusi, asa dupa cum mentiona raportul Macierewicz, scopul principal al instructorilor KGB si GRU era identificarea dependentelor si slabiciunilor studentilor si vulnerabilitatile institutionale ale serviciilor tarilor de origine, sugerand mijloace de contracarare. Cel putin in cazul Bulgariei, reteaua cooperarii clandestine, „construita timp de 45 de ani”, a insemnat ca personalul superior „diplomatic, de securitate si militar si-a pastrat obiceiurile si practicile de a-si coordona atitudinile si practicile” cu Kremlinul. De aceea, este mult mai probabil ca Moscova sa fi continuat sa-si exercite influenta pentru pastrarea secretului asupra operatiunilor trecute si sa conduca politica curenta, si in cazul Poloniei si Ungariei, facand improbabil faptul ca membri ai conducerii serviciilor sa se grabeasca sa dezvaluie ceva ce Moscova ar fi dorit sa pastreze secret.

Chestiuni si Aliante: Basarabia

Pe langa continuitatea structurilor, a personalului si a atitudinilor partenerilor „apropiati”, existau de asemenea mai multe interese specifice care s-au mentinut dupa colapsul Uniunii Sovietice. In puternic contrast cu relatia polonezo-rusa, in care problemele frontierelor, identitatii nationale, optiunilor politice fusesera rezolvate in mare masura inainte de sfarsitul razboiului rece, problemele care au alimentat ostilitatea sovietica si maghiara impotriva Romaniei s-au mentinut in continuare in noul mileniu. In consecinta, cu toate ca chestiunile Basarabiei/Moldovei si Transilvaniei au ramas tinte prioritare ale spionajului ungar sau sovietic inca de la sfarsitul primului razboi mondial, aproape nimic despre operatiunile maghiare sau sovietice nu a fost declasificat sau publicat. Legea securitatii nationale a Ungariei, de exemplu, stipuleaza clasificarea operatiunilor de spionaj pentru o perioada de pana la 90 de ani, facand improbabila, pe termen mediu, posibilitatea unor revelatii arhivistice, referitoare la perioada comunista. Intr-adevar, structurile traditionale de cooperare au fost mult intarite prin similaritatile dintre diaspora maghiara post-imperiala si mult mai numeroasa diaspora rusa „din vecinatate”, dupa colapsul imperiului sovietic. Ungaria a fost primul stat cu care Rusia a incheiat un tratat bilateral de tara, in decembrie 1991, pregatit anterior la ambasada Ungariei de la Moscova. Moscova si Budapesta au stabilit atunci relationarea oficiala a disputelor etnico-teritoriale cu Romania, semnand in noiembrie 1992 o declaratie comuna de cooperare pentru Asigurarea Drepturilor Nationale, Etnice, Religioase si Lingvistice ale Minoritatilor, document desemnat de ambele parti drept un punct de cotitura in relatiile ruso-maghiare. Liderii post-comunisti din Ungaria au sustinut cu insistenta autonomia teritoriala a maghiarilor din Transilvania, reminiscenta a campaniei revizioniste de decenii, lansata de Budapesta dupa primul razboi mondial. Intr-adevar, cei doi care, in 1987, au intemeiat ceea ce urma sa devina primul partid conducator al Ungariei post-comuniste – Forumul Democratic Maghiar – au fost Sandor Csoori, presedinte al Federatiei Mondiale a Maghiarilor, infiintata in 1927 pentru a forta pretentii teritoriale, si un proeminent iredentist, Istvan Csurka. In orice caz, acuzatiile exagerate de incalcare a drepturilor minoritatilor, asimilare fortata si „genocid cultural”, care parea plauzibile in perioada izolarii Romaniei din timpul Razboiului Rece, au facut loc primelor misiuni de supraveghere din partea institutiilor europene.
Transparenta referitoare la aceste aspecte ale relatiei sale cu Romania lipsesc in cazul Rusiei. La inceputul anilor ‘90, Kremlinul era intens preocupat de atractia pe care o Romanie stabila, orientata spre vest ar fi putut sa o exercite asupra Republicii Socialiste Moldova. La fel cum URSS propaga imaginea Romaniei ca avand „o influenta primitiva si negativa asupra identitatii moldovenesti”, ceea ce impunea protectia sovietica impotriva „asimilarii romanesti” in perioada razboiului rece, dezinformarea rusa alimenta acum animozitatea Chisinaului si Kievului impotriva Bucurestiului, prezentandu-l ca avand „ambitii teritoriale fata de Moldova si parti ale Ucrainei pe care le pierduse in favoarea URSS, dupa cel de-al doilea razboi mondial”, in timp ce descriau Moscova „ca fiind aparatoarea integritatii teritoriale a vecinilor din nord ai Romaniei”. La inceputul anilor ‘90, CIA considera ca „presiunile separatiste vor continua sa creasca” in RSS Moldova si ca: „Sentimentele nationaliste din Moldova au fost intarite de evenimentele recente din Romania. E posibil ca ele sa se intensifice daca noul regim roman va putea stabiliza tara si va incepe sa introduca un sistem politic democratic, viabil”. Opt luni mai tarziu, comunitatea serviciilor de informatii ale SUA a cazut de acord ca, in timp ce Moldova va continua sa incerce sa obtina independenta, „o deplasare a Romaniei catre un mai puternic autoritarism, ii va face, probabil, pe moldoveni sa-si doreasca sa ramana in Uniune.” Deci, Moldova Sovietica putea fi pastrata si apropierea Moldova-Romania putea fi blocata, impiedicand consolidarea autoritatii administrative si progresul reformelor din Romania, incurajand turbulentele, divizarea si reactiile autoritare. In cazul in care KGB-ul a tras concluzii privitoare la evolutia relatiei Moldova-Romania similare cu cele ale CIA, atunci este probabil ca acesta a identificat un interes pentru continuarea instabilitatii din Romania.
Focalizarea Rusiei pe relatia Moldova-Romania a devenit mult mai intensa in 1993, cand NATO si-a deschis oficial usa pentru noi membri, iar SUA au initiat primul program de asistenta pentru Romania. O Romanie stabila, prospera si sigura ar fi exercitat o atractie enorma pentru Republica Moldova si, posibil, chiar si pentru Ucraina. Evgheni Primakov, director adjunct al KGB si sef al Primul Directorat – redenumit rapid Slujba Vneshnei Razvedki: SVR, la inceputul lui octombrie 1991- a condus campania impotriva extinderii NATO, insistand ca Romania va emite pretentii teritoriale daca va fi admisa in Alianta Nord Atlantica si isi va anexa Moldova. Primakov s-a implicat si in dezinformarile privitoare la discreditarea conducerii independente a Romaniei, afirmand, de exemplu, ca „Ceausescu a cerut sa fie trimise trupe sovietice in Romania” pentru a-l sprijini in timpul Revolutiei cand, de fapt, conducatorul roman protesta energic contra inexplicabilului aflux de „turisti” sovietici din tara „si ameninta cu contramasuri”.

Kremlinul post comunist a incercat, de asemenea, sa exploateze „esecul” stabilirii de relatii bune cu vecinii – o cerinta premergatoare pentru statutul de membru NATO – ca parghie de manevra a tratatului de alianta cu Romania. In efortul sau de dezbinare a Chisinaului si Bucurestiului, de exemplu, chiar si cel mai dezinteresat ajutor si asistenta romaneasca au fost etichetate drept amestec in treburile interne ale Moldovei, ajutand evident, in acelasi timp, separarea regiunii Transnistria si exercitand puteri monopoliste pentru adjudecarea conflictului Moldova-Transnistria si a urmarilor acestuia. Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica. Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor ‘90. In cele din urma, Moscova a acceptat sa incheie un astfel de tratat, numai dupa iulie 2003, la aproximativ opt luni dupa ce NATO a anuntat oficial admiterea Romaniei si la peste un deceniu dupa ce Rusia incheiase tratate similare cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia si Bulgaria. Insistenta Rusiei, din 2008, ca SUA sa anuleze unilateral acordurile de infiintare a unor baze militare in Romania si continua sa implicare in problemele Moldovei, intr-o maniera care descurajeaza puternic relatii mai apropiate cu Romania, indica persistenta unor obsesii strategice foarte similare cu cele care au motivat ostilitatile anterioare ale sovieticilor fata de Romania. Ca urmare, in viitorul apropiat, pare a fi redusa posibilitatea unor interese institutionale care sa aduca o clarificare a relatiilor si operatiunilor Moscovei contra Romaniei, din perioada razboiului rece.

Capitolul II

Ambitii imperiale, conflicte comuniste

Larry Watts pune acest capitol al lucrarii sub un motto datorat lui Leon Trotki, din 1921 : ”Aceste fapte fac lumina asupra declaratiilor ciudate, deplasate si absolut monstruoase facute de unii… referitoare la faptul ca intre Romania, Rusia si Ucraina “relatiile de buna vecinatate” ar fi avut un loc primordial. Daca am da o interpretare mai larga acestui tip de relatii de buna vecinatate, diferenta dintre razboi si pace ar disparea cu totul…” De-a lungul primelor 30 de pagini din acest capitol , reputatul istoric american relateaza cronologic, cu date concrete, ca, de fapt, „lupta clandestina dintre Romania si celelalte state membre ale Tratatului de la Varsovia a fost ecoul unei scheme de comportament cu o durata de peste… un secol”!
„Puterile imperiale , direct implicate in regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungara sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea si independenta Principatelor Romane(…) In special Rusia tarista si partea ungara a dualei monarhii se temeau ca unirea principatelor ar reprezenta o irezistibila atractie pentru majoritatile etnice romanesti din Basarabia si Transilvania (…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind sovinismul extreme al conducatorilor rusi si maghiari impotriva locuitorilor romani, care fusesera privati de drepturi, in secolele 19 si 20. Atat Sankt Petersburgul, cat si Budapesta se temeau ca un stat romanesc consolidat va constitui un punct de reper pentru miscarile nationale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”. Cu alte cuvinte, istoricul american demonstreaza ca stransa legatura ruso-maghiara a cautat sa submineze mai bine de un secol consolidarea statului si credibilitatea Romaniei, ca potential partener pentru puterile externe. Din acest al doilea capitol al lucrarii, publicam fragmentul intitulat

Influenta asupra politicii Cominternului

De la infiintarea sa, la inceputul lui martie 1919 si pana la dizolvarea sa oficiala, in 1943, Cominternul a fost centrul miscarii comuniste mondiale si forul in care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau sa faca parte din Blocul Sovietic, Romania era cel mai slab situata in definirea unei perspective cu caracter national si, cu atat mai putin, in apararea unui asemenea caracter. In perioada primilor ani ai existentei Cominternului, Romania a fost singura care nici macar nu era reprezentata la Congres, cu atat mai putin in forurile de decizie si in aparatul administrativ. Chiar si dupa afilierea romanilor la Comintern, in 1921, ei au ramas o prezenta insignifianta in comparatie cu toti ceilalti viitori „parteneri apropiati” din Tratatul de la Varsovia. Absenta romaneasca era in contrast flagrant cu prezenta si influenta ungurilor in Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentari din Europa de Est, formata atat din fosti prizonieri de razboi recrutati de Armata Rosie – un numar de 100.000, adica 33% dintre voluntarii prizonieri de razboi din Razboiul Civil Rus – si refugiati, fosti membri ai guvernului Kun. Astfel, un numar extraordinar de „vechi bolsevici” maghiari cu cetatenie sovietica – zeci de mii – au devenit elemente de baza ale aparatului Cominternului si ale altor organe sovietice. Infiltrate larg si adanc in structurile de putere sovietice, datorita rolului avut in stadiile initiale ale revolutiei si razboiului civil, rolul si dimensiunea lor le-au oferit o influenta enorma asupra politicii sovietice si a Cominternului.
Intr-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de pozitii in aparatul Comintern si erau prezenti la cele mai inalte niveluri de decizie, de la management si pana la tamplari si instalatori la hotelul moscovit Lux, care ii gazduia pe membrii din strainatate ai Cominternului. Prezenta lui Kun, Endre Rudiansky si Matyas Rakosi in conducerea Comintern arata onoarea cu care erau tratati la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste doua decenii Institutul de Economie Mondiala si Relatii Internationale (IMEMO) – un centru de informatii si think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Rosii Ungare, in iulie 1919, a fost unul dintre cei sapte straini ingropat la Zidul Kremlinului (si singurul ne-occidental),
Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravietuire din perioada purificarilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, romani si germani din Comintern. Stalin i-a tratat, in perioada Ezhovschina, mai degraba ca pe o nationalitate sovietica, decat ca pe tradatori „straini”. Nikolai Ezhov insusi a subliniat in diverse ocazii ca tintele sale principale erau „polonezii, romanii si germanii”, in timp ce Stalin stabilea ca statele europene implicate in conspiratia „Zinovevista-Trotchista” erau Germania, Polonia, Romania, Finlanda si Statele Baltice – nu Ungaria (si respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci cand Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperanta” si l-a aparat pe ungur.

Influenta din cadrul Serviciilor de informatii sovietice. Cominternul in Romania

Mai important, Cominternul constituia sediul unei retele clandestine internationale de agenti, care operau impotriva guvernelor din statele lor de origine, in serviciul „revolutiei mondiale” care, prin „centralizarea democratica”, devenise sinonima cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finantarea acoperita, propaganda alba si neagra si spionajul direct, toate acestea in scopul construirii unei retele de partide comuniste necesare pentru doborarea „revolutionara” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme in realizarea transferului de la conspiratia politica acoperita, la munca de informatii oficiala. Ei erau deja, in principal, agenti de informatii, care operau pentru o putere straina si foloseau metodele invatate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicari criptate, casute postale oarbe, finantari acoperite, construirea de retele si contrafilajul.
Tentativele de a-i exonera pe Cominternisti de a fi fost agenti sovietici, facand deosebirea intre acestia si ofiterii de informatii sovietici, nu tine cont de aceasta realitate fundamentala. De exemplu, viitorul conducator maghiar Imre Nagy a fost cominternist si agent NKVD, cu toate ca s-au facut incercari de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost facute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan si Leon Tismaneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine platiti agenti sovietici din 1945. Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitatii de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau organizatie la alta.

Retelele de informatii sovietice erau construite pe scheletul stangii radicale, stabilit mult inainte de fondarea Cominternului in 1919. Cei 300.000 de prizonieri de razboi care au trecut la bolsevici si s-au oferit voluntari in perioada Razboiului Civil au furnizat bazinul initial de recrutari pentru serviciile de informatii si cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de razboi s-a oglindit si in servicii. In Siberia, in anii 1920-1930, ei erau atat de prevalenti in sistemul de securitate sovietic, incat termenul vengrii (cuvantul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente in organizatiile succesoare OGPU, GPU si NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost sef al Serviciului de Garda NKVD, responsabil cu paza personala a lui Stalin (pana la epurarile din 1930) si un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalisti” al carui portret a fost asezat mai apoi „pe peretii din Camera memoriala a KGB” – i-a recrutat intre 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sau Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea initiala a lui Philby, in 1934). RU a fost primul si probabil cel mai frecvent recrutor al „credinciosilor adevarati” din Comintern. La inceputul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotari ca „un mare numar, uneori sute de comunisti, sa devina agenti sovietici secreti.” Eclipsati poate de polonezii si nemtii din RU, ungurii tot s-au putut mandri cu agenti precum Bela Vago, seful operatiunii „corespondentii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler si Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate ca avea numai 19 ani cand a intrat in Armata Rosie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii garzi” din Moscova, transferat „in cele mai inalte cercuri ale Internationalei Comuniste” si care se bucura de protectia „presedintelui Comintern, Zinoviev”. In 1919, Rado a organizat prima agentie sovietica de presa (ROSTA) in Haparanda, Suedia, combinand jurnalismul cu munca de informatii, ceea ce va deveni „o a doua natura a Rado” si o specialitate a spionajului maghiar.
Fostul comisar de razboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operand sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat in spionajul britanic (si american) in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Lucrand in Camera britanica de analiza a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influentat evaluarile tentativelor aliatilor lui Hitler de a parasi Axa, pozitionandu-se in acelasi timp ca intermediar pentru iesirea Ungariei din alianta. Lui Böhm i se atribuie manipularea operatiunilor lui Raul Wallenberg si, apoi, facilitatea arestarii sale de catre autoritatile sovietice. Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legaturii directe la ierarhia sovietica, era Departamentul de relatii internationale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS actiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducand in acelasi timp la indeplinire functia de baza, aceea de conducere a partidelor comuniste straine. Acesta distribuia ordine, fonduri si teme de propaganda partidelor „nationale”; servea drept contact catre organizatiile din ilegalitate; asigura documente false agentilor Comintern; mentinea contactul cu celelalte organe ale securitatii sovietice si conducea operatiunile de spionaj si culegere de informatii din strainatate. Fostul sef al operatiunilor sovietice de spionaj din Europa il descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe langa celelalte functii, OMS conducea falsele organizatii de front „Prietenii Uniunii Sovietice si gazduia organizatii” umanitare si pentru drepturi civile asa-zis non-partizane.

Propaganda OMS si efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg si de mana sa dreapta, fostul prizonier de razboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg si Gibarti au creat o vasta retea de organizatii si camarazi nestiutori care puteau fi mobilizati in sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocentilor”. Gibarti-Dobos sunt considerati a fi fondatorii tehnicii impletirii „propagandei cu spionajul si actiunile sub acoperire” – baza „masurilor active – si avand o contributie la inventarea frontului „agentiilor de presa”, care puteau „plasa pentru propaganda povestile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenti si ca acoperire pentru fluxul de informatii obtinut din spionaj.” In 1924, cand Moscova a anuntat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza Romaniei sovietice” – care in cele din urma „va elibera fratii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informatii din Odesa si Tiraspol au condus o „revolta”, cu centrul in orasul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid inabusita de Siguranta si de militarii romani. Müntzenberg si Gibarti au montat apoi o campanie „umanitara” internationala, impotriva autoritatilor romane pentru eliberarea „taranilor si muncitorilor nevinovati” adusi in fata tribunalului. Intelectualii Romain Rolland si Henri Barbusse au fost foarte usor de inrolat in aceasta campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociatia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti si seful lui au activat apoi in SUA, creand nenumarate organizatii umanitare, producand filme la Hollywood si adunand semnaturi ale senatorilor si congresmanilor SUA pe petitiile lor. J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Rosii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritati Nationale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) inainte sa devina sa devina seful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, intre 1929 si iunie 1938. Confirmat in functie de ofiterul de legatura al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat in Armata Rosie maghiara, Joszef Pogany), el a lucrat in principal pentru spionajul Cominternului si, deci, cu GRU si NKVD INO. Penetrand Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reteaua de spioni care ii includea pe Whittaker Chambers si Alger Hiss si a pus bazele masivei infiltrari a primei agentii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada razboiului. Penetrarea extensiva a sectiilor balcanica si maghiara din departamentul de analiza si cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sa capete o imagine interna inestimabila asupra perceptiilor si intentiilor SUA, dar sa si influenteze analizele intr-o directie favorabila.

Coalitiile „nationale” din Comintern

Dominatia sovietica asupra comunismului basarabean si dobrogean si directul control maghiar asupra stangii radicale din Transilvania s-au transformat intr-o schema complexa si unica de control asupra RCP care s-a mentinut din 1918 pana mult dupa venirea la putere a comunistilor, dupa al doilea razboi mondial. Situatia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” si „transilvaneni”, pe de o parte si comunistii din Vechiul Regat, pe de alta parte. Conducerea Cominternului, deja iritata ca singura revolutie victorioasa dintr-o alta tara fusese infranta de armata romana, era „furioasa” ca romanii, nu numai ca nu dusesera la indeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun si a sabota actiunile guvernului roman”, ci „ii avertizasera public pe comunistii unguri „sa scoata la iveala telurile nationaliste” si „sa spuna in fata opiniei publice ca doresc o Ungarie mare”, in loc sa compromita idealurile comunismului „prin intentiile nationaliste „ascunse in spatele ideilor socialiste”.
Dupa aceea, comunistilor romani li s-a atribuit un statut inferior in miscarea comunista, nu mult diferit de marginalizarea sovinista a etnicilor romani din perioada imperiilor. Una dintre primele intrebari adresate romanilor atunci cand au solicitat afilierea la Comintern, in noiembrie 1921, a fost: „ce au facut in sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvaneana”, inca ramura a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentatie sa negocieze afilierea pentru nou-infiintatul Partid Comunist Roman (PCR), in timp ce partidul bulgar si cel maghiar s-au angajat „intr-o campanie pe termen lung impotriva Romaniei si a clasei sale muncitoare, in interiorul Internationalei”, acuzand PCR de „deviationism social-patriotic”. Agendele „basarabeana” si „transilvaneana” erau destul de clar reflectate in linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii romanesti cu afilierea minoritara, mai degraba decat majoritara la statele vecine. Introdusa oficial la sedinta Federatiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov si Stepanov), anuntarea acestei linii a coincis cu crearea Organizatiilor Revolutionare Dobrogene si Basarabene „pentru a actiona ca unitati iredentiste revolutionare”. In iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influenta maghiara, considerand ca fiind „esentiala intensificarea activitatii comuniste in randurile populatiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia” si determinarea „partidelor comuniste din acele tari” sa lanseze o campanie care „sa cheme la auto-determinare si la secesiune de statele care le anexasera”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei si „a Bucovinei si a Dobrogei de Romania.” Cu PCR obligat acum sa promoveze divizarea tarii in baza pretentiilor teritoriale, mai degraba decat a componentei etnice, aripa transilvaneana condusa de unguri a „reintrat triumfatoare in partid”. In 1924, sub mana conducatoare a Cominternului, PCR a tinut al 3-lea Congres la Viena – pe atunci sediul central al operatiunilor de spionaj sovietice din Balcani – si l-a ales in frunte pe Elek Köblös, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Rosii Ungare si membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).

Avertizandu-i pe romani ca revolutia lor si „adevarata independenta” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minoritatilor subjugate sa se sprijine pe principiul auto-determinarii si pana la secesiunea completa de statul existent,” congresul a exprimat totodata speranta „muncitorilor si taranilor din Basarabia ca revolutia lor nationala ii va uni cu URSS.” Köblös a condus dupa aceea afacerile PCR de la sediul din Targu-Mures, folosind numele de cod „Vekas”, pana cand anchetele asupra agitatiei revolutionare din Chisinau, Basarabia i-au relevat rolul, in 1925.” Pentru a se asigura ca PCR va trece la considerarea dezmembrarii statului roman ca fiind prioritara celei a schimbarii de regim, la conducerea partidului au fost impusi, in urmatorii 20 de ani, cetateni straini, incepand cu 1924 si pana la lovitura interna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej si a adeptilor lui, in aprilie 1944. Desi multi au subliniat etnicitatea ne-romaneasca a conducatorilor PCR, in perioada 1924-1944, originea etnica era de fapt mult mai putin importanta decat faptul ca toti erau reprezentanti ai intereselor de dezmembrare a Romaniei, fara a tine cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana „Ungaria Mare” si factiunea anexationista bulgaro-basarabeana. In 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeana (bulgari, rusi, ucraineni si moldoveni) si „numai” 375 de romani. Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile suplimentare cu 300 de membri evrei si 70 – „altii” care ascundeau faptul ca acestia reprezentau in mare masura agendele aripilor transilvaneana (maghiara) si basarabeana (sovietica). Chestiunea teritoriala si revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietica si interesele maghiare vis-a-vis de Romania atat la nivel de partid, cat si de stat si s-au dovedit capabile sa motiveze chiar si elitele extrem de conservatoare din Ungaria sa coopereze cu comunistii si sa devina ei insisi comunisti. Alinierea in aceasta privinta a programelor comuniste si nationaliste in perioada interbelica, a facilitat nu numai un nivel de comunicare exceptionala intre cele doua parti, dar si complicitate si coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost inlaturat de Moscova si aripa basarabeana din functia de conducator al PCR, la al 4-lea congres romanesc de la Harkov, in 1928 pentru „incercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta si nu pe cele ale Internationalei.”
Inlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, intre 1928-1931. El a fost inlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, in perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a detinut functia de sef al PCR intre 1936-1940, cu toate ca diferiti membri ai aripii transilvanene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz si Miklos Goldberger) au condus practic activitatile in Romania, in anii 1938-1940 cand Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvaneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Rosii Maghiare, a preluat conducerea in 1940, pana in aprilie 1944 cand a fost eliminat prin forta.

Separarea Transilvaniei

„Solutia ramane separarea Transilvaniei … fie provizoriu, pana cand vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu Romania, fie pe termen lung, tinand cont ca acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decat Uniunea Sovietica… Dependenta Romaniei fata de noi va fi si mai mare daca Transilvania ramane un stat de sine statator, iar viitorul acesteia va depinde de noi.”

Comisia Litvinov 1944

„Idealul comun nu poate fi realizat decat printr-o propaganda bine directionata… Elementele noastre de incredere trebuie sa se infiltreze in Partidul Comunist Roman, pe orice cale posibila, unde vor trebui sa actioneze intens si in maniera disciplinata pentru a castiga incredere si a obtine functii importante mai ales in administratia de stat.”

Guvernul Maghiar 1946

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, chestiunea teritoriala basarabeana si cea transilvaneana erau strans conexate in conceptia sovietica. Politica dusa de Comintern, ca Romania sa cedeze acele teritorii impreuna cu Bucovina si Dobrogea, a fost revigorata dupa criza cehoslovaca din 1938, cand Moscova a inceput sa-si declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evolutia a fost predictibila date fiind „interesele comune ale Ungariei si Uniunii Sovietice fata de Romania, care au impins cele doua tari una spre cealalta,” dupa primul razboi mondial. Mesajul nu a trecut nereceptionat la Budapesta. Inca odata se prefigura formarea unei coalitii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensiva impotriva Romaniei. Paradoxal, Berlinul formase deja o coalitie cu Ungaria si Bulgaria, iar, in 1939, va face acelasi lucru cu URSS, ca parte componenta a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene si a redefini balanta de putere.

Coalitia „rosie-alba” in a doua campanie transilvaneana

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie si l-a numit seful statului major al Honved. Werth, un veteran al operatiunilor Armatei Rosii Maghiare din prima campanie transilvaneana din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare in Transilvania, prin vaile Somesului si Muresului, cu alocarea unui rol semnificativ operatiunilor de sabotaj ale organizatiilor paramilitare care se pregatisera pentru recuperarea militara a Transilvaniei de la inceputul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociatiei Tragatorilor de Elita Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenati in ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei romane, cu scopul evident al infiltrarii si subversiunii. Intre 1938 si 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, retele de partizani pentru a sprijini invazia militara. In toamna lui 1939, Serviciul de Siguranta Interna al Romaniei a descoperit astfel de grupuri care operau in Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Targu-Mures si Zalau. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane si era condus de clerici catolici si reformati impreuna cu personal militar de la Budapesta, multi dintre ei fiind instructori in unitatea paramilitara Rongyos Gárda (Garda Zdrentaroasa). Rongyos Gárda, formata mai ales din veterani maghiari din Transilvania, si-a castigat reputatia de a fi de o brutalitate excesiva in perioada in care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germana in Polonia si prin atrocitatile din Serbia. Pe langa sarcinile principale de provocare a panicii si ingreunare a retragerii armatei romane, ea avea si scopul de a crea un pretext plauzibil, in opinia internationala, pentru interventia armata a Ungariei. In acest sens ei au planuit „arderea satelor germane (svabe sau sasesti)” insotita de o campanie de propaganda centralizata pentru atribuirea acestor atrocitati autoritatilor romane nationaliste. Intentia Moscovei de a intra in Basarabia, sprijinul fata de pretentiile Ungariei si incurajarea pretentiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat dupa semnarea pactului Hitler-Stalin, in august 1939. La inceputul lui decembrie, fostul sef al PCR – si secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol in ziarul Cominternului in care sugera cesiunea iminenta a provinciilor romanesti si pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice in aceste teritorii. Guvernul maghiar si conducerea armatei „s-au angajat instantaneu in pregatiri militare si diplomatice fervente”, care urmau sa le permita sa actioneze la izbucnirea unui conflict romano-sovietic. Generalul Werth, care intocmise pentru Consiliul Suprem al Apararii al lui Horthy cateva proiecte „ale unei conventii militare cu Uniunea Sovietica pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat sa negocieze cu partenerii sovietici si „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretentiilor Ungariei asupra Romaniei si a conditiilor interventiei”. Werth era sprijinit de Horthy si de un numar de ofiteri superiori, inclusiv de viitorul sau succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera ca incheierea unei intelegeri cu Rusia, in defavoarea Romaniei este si posibila, si dezirabila ”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului razboi mondial, vorbitor de limba rusa, implicat in negocieri, a fost numit atasat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat dupa anexarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. In prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cat de deschis „ambasadorul sovietic de aici incuraja Ungaria sa treaca la actiune armata impotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase si fata de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta ca Molotov, care de obicei nu avea primiri decat la nivel de ambasadori, acum primea si diversi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai cateva zile dupa ce fortele sovietice invadasera Basarabia si Bucovina, Molotov l-a informat si pe ambasadorul Italiei in legatura cu sprijinul Moscovei fata de „pretentiile la adresa Romaniei” exprimate de Ungaria si Bulgaria. Moscova facea presiuni asupra Bulgariei sa solicite intreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o granita continua intre Uniunea Sovietica si Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitari din partea ofiterilor de informatii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis ca „e posibil sa ne mai intalnim o data pe Dunare.” La mai putin de 24 de ore dupa trimiterea ultimatumului Moscovei catre Romania, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, isi exprima „marea satisfactie” in fata adjunctului comisarului sovietic pentru relatii externe (si sef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. Dupa solicitarea Comisarului sef Molotov „de a influenta Iugoslavia sa pastreze tacerea in cazul in care Ungaria va trebui sa intre in conflict cu Romania” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfactie ca „Iugoslavia este calma si ca el nu crede in posibilitatea ca Iugoslavia sa intervina in cazul unui conflict romano-maghiar”. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar il felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmand ca „(ungurii) sunt mai fericiti pentru aceasta decat oricare alt stat, deoarece pentru ei insemna lichidarea principiului integritatii teritoriale a Romaniei si o posibilitate mai facila de a continua ceea ce (sovieticii) incepusera”. Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy ca Moscova considera „pretentiile Ungariei asupra Romaniei ca fiind bine fundamentate”, adaugand ca Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinta internationala la care se va ridica problema pretentiilor Ungariei.” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele multumiri” ale guvernului sau pentru prietenia si sprijinul Moscovei, informandu-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta ca, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata sa inceapa razboiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a impiedicat-o sa atace pentru a-i impiedica accesul la resursele Romaniei, arbitrand in schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La inceputul campaniei din est, in 1941, Molotov ii reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei fata de pretentiile Ungariei asupra Romaniei, precum si „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele doua tari”, insistand ca „nu era necesar ca Ungaria sa intre intr-un razboi germano-rus”. Kremlinul sublinia ca „nu a obiectat niciodata si nu va obiecta nici acum la pretentiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” si ca „Ungaria va putea conta si in viitor pe sprijinul sovietic in privinta Transilvaniei” daca nu va participa militar in campanie. Budapesta a facut eforturi semnificative pentru a-si mentine relatiile cu Kremlinul, propunand chiar Berlinului sa mentina legatia de la Moscova pe perioada razboiului, ca un canal de comunicatie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich si Uniunea Sovietica. Consecvent acestei colaborari impotriva Romaniei, Stalin a considerat ca se cuvenea sa acorde un alibi Ungariei, afirmand la sfarsitul razboiului ca „armata fascista germana” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, romane si finlandeze”.

Politicile paralele de deznationalizare

Pe 27 iunie 1940, Moscova a inaintat un ultimatum Romaniei solicitand cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord cu toata populatia acestora de 3,7 milioane. Intre 300.000 si 400.000 de refugiati au navalit intr-un stat aflat in mijlocul colapsului politic si economic. Toate proprietatile au fost expropiate si a fost implementat un program de deznationalizare si rusificare, incepand cu interzicerea alfabetului latin, inchiderea tuturor scolilor laice si confesionale romanesti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Romana a Basarabiei – din care facuse parte incepand cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusa, anuland un element fundamental al organizarii comunitare si al constiintei nationale. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizica a populatiei romanesti din zona. Aceasta purificare etnica deghizata a fost regizata de conducatorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte activa la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. In prima saptamana de ocupatie au fost arestati peste 1.122 de romani ca „agenti de securitate, politisti si ofiteri ai armatei romane”. Aproximativ 4.000 au fost incarcerati, in final, in inchisorile NKVD din Basarabia „pentru infractiuni contrarevolutionare” si sute, poate mii, au fost executati de NKVD, incepand cu cei care au avut legaturi cu Sfatul Tarii basarabean si cu unirea din 1918, functionari numiti de Bucuresti, inclusiv lideri ai comunitatilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenta nationala si un obstacol in calea asimilarii fortate. La inceputul lui iulie, seful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un numar de 2.000 a personalului necesar pentru operatiunile din regiune. Cu toate ca nu exista o inregistrare clara a numarului de deportati, se estimeaza ca intre 100.000 si 500.000 de etnici romani ramasi in aceste teritorii au fost deportati de autoritatile sovietice in Asia Centrala si Siberia. Multe dintre aceste deportari au fost denumite realocari de munca si mutari voluntare. De exemplu, in august 1940, 53.365 de tineri si tinere, predominant romani (moldoveni) din satele basarabene au fost trimisi la munca fortata in alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanenta, Moscova plangandu-se ca tinta de 77.000 nu fusese atinsa. Preocuparea Moscovei pentru aceste operatiuni este sugerata de „alegerea” in Sovietul Suprem al RSS Moldova, la inceputul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Vorosilov, Kalinin si Timosenco. In mai 1941, reprezentantul Moscovei in noua RSS Moldova a solicitat „deportarea in alte regiuni a 5.000 de „elemente contrarevolutionare” impreuna cu familiile lor”. In noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizatiilor contrarevolutionare si alte elemente anti-sovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportati. Deportatii erau incadrati la categoriile „membri ai organizatiilor contrarevolutionare si elemente anti-sovietice”, „evadati din URSS”, „repatriati din Romania” si persoane care „solicitasera sa fie repatriate in Romania”. Ei au fost trimisi in gulagurile din republicile Kazahstan si Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk si Omsk. In toata perioada 1940-1960, Moscova a continuat sa faca publicitate, oferindu-le emigrantilor voluntari moldoveni sa se stabileasca oriunde in „zonele virgine”. Pe 31 august 1940, Romania a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populatie de 2.600.000. Autoritatile maghiare de ocupatie au expulzat fortat intre 40.000 si 60.000 de etnici romani si au trimis alti 70.000 pe frontul rusesc „inrolati in companii de munca fortata”. Metodele utilizate in nordul Transilvaniei si motivele aflate in spatele lor, au fost simetrice celor utilizate de autoritatile sovietice in Basarabia ocupata si Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzarii intelectualilor, specialistilor si capilor de familie, care ar fi putut oferi coerenta oricarei forme de rezistenta”, iar autoritatile maghiare au executat aproximativ 1.000 de romani si au arestat 15.000, in primele trei luni.

Coalitia rosie-alba in cea de-a treia campanie transilvaneana

Horthy ar fi incercat sa satisfaca solicitarea Moscovei de neimplicare militara in schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a fortelor Honved comandei germane, in perioada 1941-1942, au facut acest lucru imposibil. Situatia s-a schimbat, in primavara lui 1943, odata cu numirea la conducerea Fortelor de Ocupatie din Ucraina a veteranului armatei rosii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului de razboi Kun – agentul sovietic Vilmos Böhm, avea contactele necesare pentru a negocia intelegeri de neagresiune cu armata sovietica si grupurile de partizani. Directiva Inaltului Comandament Sovietic din ianuarie 1944 adresata „atat Armatei Rosii cat si grupurilor de partizani din zona” mentiona ca „unitatile maghiare nu trebuie sa fie atacate”. Chiar daca „ele deschideau focul”, unitatile sovietice primisera ordinul „sa le treaca cu vederea si sa traga numai daca intampinau o rezistenta puternica si deosebit de persistenta”.
La mijlocul lui octombrie 1942, primul ministru bulgar, Bogdan Firov, a fost invitat in Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili o relatie speciala cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian” si cel mai mare stat balcanic – acum ca Romania fusese impartita intre ele si URSS – erau „menite sa colaboreze”. In noiembrie, seful maghiar al statului major a intors vizita partenerului bulgar la Sofia. In timp ce, in general, erau considerate a avea rezultate minore, aceste vizite la nivel extrem de inalt reflectau cel putin politica comuna adoptata de cele doua state in respingerea cooperarii Romaniei pentru iesirea din razboi. Negocierile romano-maghiare din 1943 s-au dovedit un esec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la propunerile Bucurestiului, in perioada iulie-august 1943, „ca cele doua state ar trebui sa le permita anglo-saxonilor sa preia peninsula balcanica pentru a o salva de bolsevism”.
In consecinta, Atzél si altii ca el nu au avut dificultati sa paraseasca Crucile cu Sageti (si alte asemenea organizatii fasciste) si sa fie bine primiti in Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care includea din nou aripa transilvaneana ce apartinuse anterior de PCR). La inceputul lui 1944, dupa incheierea unor acorduri cu fortele sovietice pe frontul de est, conducatorii ungari din jurul lui Horthy au reinnoit tentativele de „a face intelegeri cu sovieticii si a ataca Romania.” La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri militari, politici si religiosi transilvaneni au propus un plan prin care Horthy urma sa mearga in nordul Transilvaniei, sub protectia Armatei I-a si sub comanda lui Atzél, in timp ce intreaga comunitate maghiara, unita sub Partidul Maghiar Transilvanean, toate organizatiile (dintre care multe intrasera deja in partidul comunist si pusesera bazele unor noi organizatii „democratice”) si institutiile, inclusiv Armata I-a si a II-a, sa mearga „en bloc la rusi”. In acest scop, Horthy i-a insarcinat pe seful cancelariei sale militare, generalul Bela Miklos (de Dalnok) si pe generalul Lajos Veres (von Dalnoki) sa comande Armatele I-a si a II-a si sa efectueze transferul. Comunistii (unguri) transilvaneni, pretinzand acum ca „apara cu loialitate interesele Ungariei”, au luat parte la plan pana la sfarsitul primaverii anului 1944, la fel ca si rectorul Universitatii Cluj, Deszö Miskolczy, care era rezident la Budapesta in 1940, atunci cand guvernul horthyst i-a numit in functie pe el si pe episcopii maghiari din Transilvania.

Imediat dupa numirea lui Lakatos ca prim ministru, Horthy l-a trimis pe baronul Atzél, acum comunist, sa contacteze autoritatile sovietice. Atzél a plecat la Moscova si s-a intalnit cu seful spionajului militar, generalul Feodor F. Kuznetov, obtinand asigurari ca:
• armatei romane nu i se va permite sa ocupe nordul Transilvaniei;

• administratia maghiara, politia si jandarmii nu vor fi inlocuiti de romani;

• in Transilvania se va efectua un referendum si

• Inaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani in Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim.”

Ulterior, Horthy a trimis o delegatie la Moscova, condusa de generalul Farago, pentru a incheia armistitiul.

Comandantii militari sovietici au aprobat cu satisfactie acordul Kuznetov – Atzél, asa cum a fost prezentat in vara lui 1944. Cu toate ca scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi in randul armatei romane si mai ales in cadrul corpului ofiteresc, presupunea ca fortele romane sa intre in nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai departe si nu li s-a permis nici sa se incartiruiasca in orase si nici sa inlocuiasca fortele de ocupatie din regiune. Cooperand acum cu autoritatile sovietice, aceleasi oficialitati si organizatii maghiare care intrasera in nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler si Mussolini si cu binecuvantarea lui Stalin, era acum recunoscute ca fiind „combatanti ilegalisti” care luptasera impotriva burgheziei si a guvernului roman „burghezo-mosieresc”. Dupa cum nota mai tarziu un comunist maghiar transilvanean, a existat „un cerc in Transilvania de nord care, inainte de eliberare, era compus din persoane care formasera comitete cu fascistii si care, de pe o zi pe alta, au devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, aratand ca, in orice caz, Transilvania nu va fi romaneasca”. Subliniind ca revizionismul, mai degraba decat optiunile politice motivasera schimbarea, el a mentionat in continuare ca „unii primari, care fusesera agenti ai serviciilor secrete britanice, acum curtau tot ceea ce era sovietic”, in timp ce altii, „precum Iordachi si cei din jurul lui”, continuau sa predice revizionismul, facand agitatie in acest scop „la partid, in scoli si oriunde altundeva”. Aceasta redistribuire masiva a agentilor lui Horthy ca „luptatori antifascisti” a permis Budapestei sa insiste ca Romania sa admita in sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a caracterizat drept „victime” ale „represiunilor nationale ale regimului Antonescu”. Insa, comisia germano-italiana a stabilit ca numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) parasisera sudul Transilvania si ca „nu toti pot fi considerati refugiati”.
Numerosi maghiari au emigrat in Ungaria dupa Arbitrajul de la Viena, din proprie vointa, din motive patriotice, unii dintre ei chiar inainte de intrarea trupelor maghiare in nordul Transilvaniei. Altii au fost motivati de dorinta de a fi cu familiile lor sau de perspectiva unor avantaje financiare, fara ca autoritatile romane sa exercite vreo presiune asupra lor. Autoritatile maghiare locale, acum fie comunisti, fie in coalitie cu acestia in „noi” organizatii democratice (de exemplu Uniunea Populara Maghiara, formata la 6 octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Transilvanean Maghiar), erau deosebit de increzatoare in sprijinul sovietic, datorita acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci cand rectorul si profesorii romani, care fusesera fortati sa paraseasca universitatea din Cluj in 1940 s-au reintors in 1944, cu un mandat oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur si simplu refuzati de Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase in fruntea eforturilor de „reprimare a culturii” romanesti. La cererea Ungariei – aceasta se intampla pe 14 octombrie 1944 cand Ungaria lupta inca alaturi de Axa impotriva Romaniei si a fortelor sovietice – seful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din Romania (CCA), generalul Vinogradov, a plasat Universitatea si administratiei acesteia, numita de Budapesta „sub protectia Armatei Sovietice” si a ordonat Bucurestiului sa nu se amestece.
Administratia civila romaneasca, numita dupa ce Transilvania a fost eliberata de fortele maghiare si germane, la sfarsitul lui octombrie, a fost alungata rapid de autoritatile militare sovietice, la 11 noiembrie 1944. Sovieticii au instituit in schimb o administratie militara bazata pe aceiasi administratori civili maghiari si sefi de institutii numiti initial de regimul de ocupatie al lui Horthy. In modul deja cunoscut, Moscova trata Romania „aliata” ca pe inamic si stabilea o coordonare „prieteneasca” cu „inamicul” maghiar din Axa, impotriva ei. Sprijinul deschis al autoritatilor militare sovietice pentru mentinerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de rapoarte din regiune, in perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o saptamana inainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei in autoritatea administrativa a Bucurestiului, spionajul militar raporta primului ministru roman ca activitatea revizionista ungara „se manifesta pe deplin sub masca comunismului,” in timp ce simbolurile nationale romanesti continuau sa fie tinta ridiculizarilor si a sanctiunilor legale. Era „interzisa” expunerea drapelului si „elevii de liceu care purtau culorile nationale la butoniera erau arestati”. Romanii erau obligati sa foloseasca numai limba maghiara in relatiile cu autoritatile”, intelectualii erau umiliti in public si etichetati drept fascisti, iar ofiterii romani si soldatii care isi vizitau familiile erau „arestati, escortati pe strazi de organele civile ale Politiei Populare Ungare si fortati la munci fortate umilitoare in vazul populatiei si al comandantilor militari sovietici”. Intr-adevar, autoritatile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic: cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandantilor sovietici, cautand sa-i convinga prin orice mijloace de sentimente lor comuniste pentru a obtine diverse avantaje si a-si atinge scopurile iredentiste.
Raportul concluziona ca „intensa propaganda revizionista” se manifesta in continuare la reuniunile sindicatelor „democratice” maghiare, in timp ce Politia Populara Ungara continua sa comita „tot felul de atrocitati si amenintari pentru a forta populatia romaneasca sa paraseasca nordul Transilvaniei”.

Controlul Sovietic si realocarea Transilvaniei

Fara stiinta conducerii comunistilor maghiari, Moscova hotarase deja ca, in timp ce Budapesta isi va mentine privilegiile de supervizare si interventie in nordul Transilvaniei si, intr-o oarecare masura, chiar si controlul administrativ teritoriul nu va fi totusi unit cu Ungaria. Existau doua motive principale pentru aceasta schimbare de pozitie. In primul rand, URSS, avand acum in posesie Basarabia si Nordul Bucovinei prin propriile eforturi, nu mai avea nici obligatia si nici intentia de a ceda Transilvania (Ungariei). In al doilea rand, disolutia Cominternului redusese drastic influenta ungurilor asupra politicii sovietice din regiune. Statutul liderilor comunisti maghiari s-a transformat brusc din cel de aproape-egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, unde participau la formularea strategiilor si a politicii pentru Estul Europei, la unul de subordonare clara deoarece, ca sefi ai partidelor nationale, erau acum executanti ai politicii Kremlinului. Iar acea politica, in special cea privitoare la realocarea teritoriilor si a delimitarea frontierelor, era decisa acum numai de Moscova, numai in baza intereselor sovietice. In 1944, pentru a cerceta problemele ordinii post-belice, Moscova a format comisia Litvinov, compusa din trei comisari adjuncti pentru afaceri externe, prim adjunctul Maxim Litvinov, Solomon A. Lozovski si Dimitri Z. Manuilski, alaturi de cativa experti. Pe 5 iunie 1944, intr-un document denumit „Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Vorosilov si Visinschi evaluarile asupra alocarii viitoare a teritoriului romanesc. „Cea mai buna” solutie, argumenta el, era „recunoasterea statutului de independenta a Transilvaniei, in afara oricaror aliante si federatii”. Astfel, ramanand un sambure de conflict intre cei doi vecini, Romania si Ungaria, ea nu va putea exista fara patronajul unui stat vecin puternic, in acest caz URSS, care are frontiera comuna cu aceasta. Pe 8 iunie, cand s-a intrunit comisia, Litvinov a deschis discutiile mentionand ca status quo-ul care acorda Transilvania Ungariei nu putea fi mentinut, din moment ce fusese hotarat de Hitler. Posibilitatea de a ceda intreaga Transilvanie Ungariei era, de asemenea, „exclusa”. Romania ar putea aspira la ea numai „in schimbul renuntarii totale si definitive la Basarabia si Bucovina” si „cu garantarea controlului nostru total asupra politicilor viitoare ale Romaniei”, posibilitate care ar permite URSS „sa obtina atat baze militare, cat si control” asupra tarii. Litvinov a subliniat ca independenta Transilvaniei „ar putea fi temporara, pana cand vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu Romania, sau pe termen lung, tinand cont ca acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decat Uniunea Sovietica, cea mai apropiata mare putere”. S-a cazut de acord ca independenta era „cea mai buna” solutie. Rezumand decizia lor, Litvinov a subliniat ca „dependenta Romaniei de noi va chiar mai mare daca Transilvania va ramane un stat de sine statator, iar transferarea sa viitoare la Romania va depinde de noi”.

Dupa ocuparea nordului Transilvaniei de catre Ungaria, in vara lui 1940, Cominternul ordonase tuturor comunistilor rezidenti sa intre in partidul comunist maghiar, resubordonand aripa transilvaneana a PCR la PCM. Moscova a facut acelasi lucru pe o baza mult mai selectiva, in privinta aripii basarabene, ordonand spre exemplu, lui Leonte Rautu si Alexandru Barladeanu, acum din nou cetateni sovietici, sa plece la Moscova. Cominternistii din Transilvania de nord aflati la Moscova, precum Vasile Luca si Valter Roman, figuri proeminente in efortul de propaganda sovietic (lui Luca i se atribuie fondarea statii de radio in limba romana a Cominternului, Romania Libera, Roman fiind redactor) erau acum mult mai orientati catre partidul maghiar. De aceea, nu este surprinzator ca Luca milita impotriva reanexarii nordului Transilvaniei sau ca Roman, la sfarsitul lui iulie 1944, aducea comisiei argumente in favoarea „acordarii independentei Transilvaniei”, ca fiind solutia „cea mai adecvata” si care nu se putea realiza decat daca „bazinul dunarean se va afla sub tutela guvernului sovietic”.
La mijlocul lui 1944, Stalin inca se juca cu ideea unei federatii in legatura cu Transilvania, care constituia de asemenea o cedare in favoarea Budapestei, aducandu-i suveranitatea partiala in regiune. Ca o ironie insa, fara a se intentiona aceasta, succesul propagandei maghiare in convingerea cercurilor de la Londra si Washington sa sprijine o federatie Ungaro-Transilvano-Romana (Danubiana) a discreditat total ideea in fata lui Stalin, considerand-o ca fiind o „conspiratie occidentala.” Cu ideea federatiei pentru nordul Transilvaniei exclusa si o independenta totala posibil sa provoace viitoare complicatii internationale, singura solutie ramasa, din perspectiva Kremlinului, a fost protectoratul autonom al carui statut nepermanent acorda Moscovei continuarea influentei si a controlului. Ungaria si Romania (ungurii si romanii din Transilvania) vor fi obligati sa intre in competitie pentru favorurile sovieticilor daca vor dori sa influenteze statutul final al regiunii. De aceea, Moscova isi sprijinea propriile interese si, in acelasi timp, isi demonstra intelegerea fata de Budapesta, atunci cand intr-o intalnire de 15 minute de la Targu-Mures, pe 11 noiembrie 1944, autoritatile militare sovietice au inlocuit fara multe vorbe administratia romaneasca proaspat instalata si le-a ordonat „sa elibereze intreg teritoriul Transilvaniei”. Acum solutia temporara – administratia militara sovietica – fusese aplicata. Facandu-se ecoul concluziilor comisiei Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSFR, anterior insarcinat cu afaceri in Romania, A.I. Lavrentiev a subliniat, la 6 decembrie 1944, ca dorinta Bucurestiului de a reincorpora Transilvania era „singurul factor important de influenta asupra guvernului”, nu numai in privinta indeplinirii datoriilor reparatorii, ci si asupra „politicii interne si externe a Romaniei”. Odata intrata in posesia provinciei, influenta sovietica asupra politicilor sale interne si externe se va disipa rapid. La sfarsitul lunii, autoritatile militare sovietice au inceput sa fluture propuneri cu privire la un protectorat sovietic pe termen lung. Lavrentiev, de exemplu, i-a trimis lui Visinschi propunerea sefului Directoratului Politic al Frontului Ucrainean II de creare „a unui comisariat in nordul Transilvaniei, numit de autoritatile militare sovietice din randul populatiei locale (ne-romanesti)”.

Contracararea controlului sovietic: 1953-1964

In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa nationalista si anti-sovietica, care trebuia retezata de la radacina. …Mamaligarii nu sunt o natiune, ci niste prostituate. (Mamaligari – „consumatori de faina de porumb” – un alt fel de a spune ‘tarani romani prosti’ sau in varianta Brucan ‘stupid people’ – era un termen depreciativ folosit de rusi pentru a face referire la romanii din Moldova si Ucraina inca din secolul 19.) Nikita Hrusciov, septembrie 1960

Intr-un stat socialist, nu pastrezi retelele de informatii din interiorul Partidului decat daca esti convins ca te afli intr-o pozitie de suprematie, celalalt in pozitie de subordonat … nu reprezinta numai o incalcare a suveranitatii, ci dovedeste ceva mai greu de definit, relatia dintre stapan si sclav. … Noi am pus problema ca ei sa nu aiba retele de agenti in nicio tara socialista, iar acest lucru l-a determinat pe Hrusciov sa ne numeasca „nemernici.” Gheorghe Gheorghiu Dej, august 1963

Incercarile romanilor de a-si declara independenta din punct de vedere economic fata de CAER ar putea fi tolerate, insa, daca sunt atat de nechibzuiti incat sa incerce sa paraseasca Tratatul de la Varsovia, atunci soldatii nostri …vor avea ultimul cuvant … Intreaga situatie din Balcani ar putea deveni de necontrolat daca Romania ar decide sa urmeze Iugoslavia si Albania in tabara anti-sovietica. Nikita Hrusciov, august 1964

Presiunea exercitata pentru a dobandi controlul asupra aspectelor economice ale Romaniei isi are inceputurile la numai doua zile dupa decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu Dej informa Comitetul Central ca sfatuitorii sovietici care controlau economia „trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. Cu toate acestea, inca din 1951, ofiterii de informatii romani se plangeau in legatura cu incercarile repetate ale consilierilor GRU „de a interveni in problemele interne ale Directiei Militare de Informatii si de a prelua conducerea acesteia”. Pana la mijlocul anului 1954, Romania a fost primul membru al Blocului care si-a “recumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau cu extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957).

Scurta perioada de relaxare din perioada de tranzitie traversata de conducatorii sovietici s-a dovedit a fi o buna oportunitate pentru toti membrii Blocului sa isi renegocieze relatiile cu Moscova (si pentru populatie sa isi manifeste doleantele reprimate pana atunci). Pe fondul primelor revolte anti-sovietice din Germania de Est si Cehoslovacia, toate statele socialiste ‘infratite’ erau in cautarea unui nou stil de viata. Budapesta, cu sustinerea clara a unor lideri sovietici, si-a reiterat pretentiile asupra unor teritorii din Romania. In septembrie 1954, atat Rákosi, cat si primul ministru Imre Nagy s-au plans conducerii de la Bucuresti ca relatiile bilaterale sunt “reci” si “nesatisfacatoare” si au devenit “tot mai fragile”, mai distante, fapt ce ingreuna tot mai mult colaborarea. (Acest schimb de replici a fost declansat de o scrisoare pe care Nagy i-a trimis-o lui Dej prin Zoltan Vass la 16 septembrie 1954, al carei continut a fost redat aproape cuvant cu cuvant de catre Rákosi lui Valter Roman cateva zile mai tarziu). Apeland la Valter Roman, un fost tovaras din Comintern si fost membru al aripii transilvanene din Budapesta, Rákosi dadea frau liber nemultumirilor personale cu privire la Transilvania si isi relua incercarile insistente de a-l convinge pe Stalin ca „o parte din Transilvania trebuie retrocedata Ungariei” – afirmand chiar ca l-a convins pe liderul sovietic ca „in Transilvania sunt mai multi unguri decat romani”, fapt ce l-a determinat pe interlocutorul sau roman sa riposteze spunand ca, daca poate sustine o asemenea minciuna flagranta, inseamna ca s-a folosit de „statisticile revizioniste horthyste”. Pus in dificultate, Rákosi a descris in continuare eforturile pe care le-a depus in timpul conferintei de pace de la Paris pentru „a rezolva” problema Transilvaniei, astfel incat o parte sa fie atribuita Ungariei. (Rákosi a facut trimitere la vizita sa facuta premierului britanic Clement Attlee, dar se pare ca nu a mentionat vizita efectuata la Washington). Liderul Partidului Comunist Ungar a propus, atunci, ca cele doua parti sa rezolve “problema” “prin schimbul de populatii si corectarea frontierelor” in situatia actuala, mai propice. Rákosi a explicat ca, in timp ce inainte „era imposibil sa se ridice problema teritoriala” deoarece optiunile politice ale Ungariei si Romaniei ramaneau incerte, „acum, cand ambele tari au pasit pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvata in spirit fratern” prin negocierea in secret a transferurilor necesare intre conducerile de partid.
Roman l-a informat pe Gheorghiu Dej asupra acestui fapt, adaugand ca, in perioada petrecuta in Comintern la Moscova, a fost in permanenta abordat de Rákosi, Révai, Imre Nagy si alti tovarasi unguri pentru ca Transilvania sau o parte din aceasta sa fie transferata Ungariei dupa razboi, Rákosi si Révai preferand granitele trasate de „arbitrajul” lui Hitler.

Problema a ramas una arzatoare pana la intalnirea de la Budapesta din 6 aprilie 1955 intre o delegatie PCR formata din Bodnaras, ministrul de externe Simion Bughici (inlocuitorul lui Pauker) si Janos Fazekas, si liderii Partidului Comunist Ungar, Rákosi, Gerö si András Hegedús. Delegatia romana a criticat partea ungara pentru pretentiile teritoriale, condamnand refuzul constant al Budapestei de a recunoaste fara echivoc granitele stabilite prin tratatul de pace, precum si insistenta cu care Rákosi expunea „problema Transilvaniei” in discursurile si publicatiile sale, ca si cum problema apartenentei acesteia ar fi ramas nerezolvata. (Discursul lui Ràkosi din noiembrie 1954 era intitulat „Constituirea Partidului Comunist din Ungaria si lupta pentru victoria revolutiei proletare”). Cum era posibil, intrebau ei, ca presa, industria de film si teatrul controlate de comunisti, precum si personalitatile culturale comuniste sa faca afirmatii vadit iredentiste ca „Transilvania este inima Ungariei si fara Transilvania Ungaria nu poate trai”, „cel mai puternic scut al eternei natiuni unguresti este Transilvania”, „Transilvania [este] fortareata ce va salva Ungaria” si „fara Transilvania, nu exista Ungaria, deoarece Transilvania a fost mereu adevarata Ungarie”?
Solicitarea Ambasadei Ungariei pentru includerea unei harti a Regiunii Autonome Ungare ca anexa la harta Ungariei intr-un atlas geografic ce urma a fi tiparit ilustra aceasta problema. Ministrul roman de externe a intrebat daca Ungaria considera ca Regiunea Autonoma Ungara este parte integranta a Romaniei sau o anexa a Ungariei. Si mai suparator a fost faptul ca, in ciuda solicitarilor repetate ale partii romane si a acordului formal al ungurilor, Budapesta nu si-a inchis biroul de pasapoarte din Cluj, ce fusese infiintat in 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetateni ungari care se aflau inca pe teritoriul Transilvaniei. In schimb, biroul incuraja sovinismul ungar si isi „asuma rolul de a veghea la respectarea drepturilor minoritatii ungare” (Fazekas a emis aceasta critica, remarcand ca, cu numai patru zile inainte, biroul gazduise o receptie la Cluj la care au participat prim-secretarii partidelor regionale din Cluj, Targu-Mures si Hunedoara, fara ca invitatiile sa fie trimise oficial). „Unica justificare pentru pastrarea acestui birou”, declara ministrul roman de externe Bughici, a fost aceea „de a mentine iluzia si speranta ca problema Transilvaniei nu s-a rezolvat definitiv”, pozitie defavorabila pentru Romania si pentru Ungaria si „utila numai inamicilor nostri”. Ungurii au cedat in privinta tuturor aspectelor, cu exceptia lui Rákosi, care si-a mentinut pozitia conform careia scriitorii unguri aveau dreptul sa abordeze subiectul Transilvaniei (replica romanilor fiind aceea ca ea constituia o problema numai atunci cand scriitorii unguri se refereau exclusiv la Transilvania). Invinuind nationalismul premierului Imre Nagy, „independenta” reprobabila a ziarelor si scriitorilor, precum si lipsa unui control strict din partea partidului, liderii Partidului Comunist Ungar au fost de acord ca „problema Transilvaniei trebuie considerata incheiata”. In plus, ei au promis ca tratatul de pace si granitele actuale sa fie prezentate in noua istorie a partidului ungar ca fiind „corecte”.

Mecanismele controlului sovietic: Armata

Desi influenta sovietica bazata pe ideologia comuna era importanta, controlul politic in sine se exercita asupra institutiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate si politia (militia) – si asupra liderilor partidului printr-o retea de ofiteri si agenti sovietici infiltrati in institutiile respective si in jurul liderilor respectivi. Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea in URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) si a Diviziei Horia, Closca si Crisan cu contingente masive de comisari politici. Comisarii politici principali ai acestor divizii, Dumitru Popescu, Petre Borila, Valter Roman si Mihai Florescu, erau cu totii veterani ai Razboiului Civil Spaniol si cetateni sovietici. Acestia au revenit la Moscova impreuna cu seful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activitatile externe ale GRU in Spania pe perioada Razboiului Civil, cat timp a condus Brigada Internationala – ca recruti ai GRU. Dupa sosirea in Romania la sfarsitul razboiului a diviziilor formate in Uniunea Sovietica, ofiterii politici au fost imediat instalati in functii de comandanti adjuncti in peste 200 de unitati ale Armatei Regale Romane. In decembrie 1947, acesti adjuncti au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei si 61 de maiori.

Situatia era confuza din cauza ca armata luptase alaturi de fortele militare sovietice (de fapt, in fata acestora) in ultimele opt luni ale razboiului, si deoarece orientarea de centru a Romaniei era mai pronuntata in cadrul armatei decat in orice alta institutie. “Solutia” pentru aceasta problema imbina activitati ce vizau slabirea influentei anumitor ofiteri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici si un influx masiv de consultanti si experti sovietici. Aceasta ultima masura s-a reflectat in protocolul secret al Tratatului Romano-Sovietic pentru Asistenta Mutuala, incheiat in februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenta suplimentara din partea a “2.500 de experti militari sovietici, intre care 300 de ofiteri superiori, 700 de ofiteri inferiori si 1.500 de instructori tehnici”

Initial, acesti experti si instructori nu erau considerati ca facand parte din misiunea sovietica de consultanta. In perioada 1949-1958, echipa oficiala de consultanti militari sovietici, condusa de atasatul militar sovietic in cadrul Statului Major al Armatei Romane, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formata din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori si 9 ofiteri inferiori. La aceasta se adauga Misiunea Militara de Colaborare a Tratatului de la Varsovia stabilita la Bucuresti odata cu infiintarea aliantei sovietice in 1955. Aproape toti ofiterii sovietici detasati in cadrul misiunilor de consultanta si ale Tratatului erau membri GRU. Pe langa Bucuresti, serviciul de informatii al armatei sovietice isi conducea retelele si din Iasi, in Moldova, si Constanta, in Dobrogea, acolo unde GRU crease o vasta structura organizationala in primii ani de ocupatie, cand fortele sovietice izolasera complet aceste doua regiuni de restul Romaniei. Fortele sovietice intrerupsesera toate conexiunile de telegraf si telefon ale Moldovei cu restul Romaniei si chiar instalasera linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

Acest control a fost mentinut si extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor. Pregatirea militara sovietica a ofiterilor superiori reprezenta un element evident de mentinere a controlului, ca si recrutarea agentilor, oferindu-se in mod fatis un anumit statut, privilegii si sponsorizari, care veneau odata cu statutul de membru intre “cadrele de perspectiva” – ofiterii aprobati de sovietici, care ocupau pozitiile superioare. De obicei, recrutul era “selectat” de ofiterii sovietici si agentii lor romani aflati deja in tara, si apoi invitat pentru pregatire in cadrul institutiilor militare sovietice. Moscova avea o retea-paravan de programe de patru si cinci ani pentru a camufla pregatirea si recrutarea in GRU. De fapt, dupa cum relata un ofiter GRU, dupa ce petrecea un an intr-o “academie militara normala unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat intr-o “locatie secreta a Facultatii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde ramanea in urmatorii trei sau patru ani”. La absolvire li se eliberau diplome de la institutia paravan, “de exemplu Academia Militara de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice ramanea secreta.

Chiar si in timpul recrutarilor si pregatirii, ofiterii est-europeni erau priviti cu suspiciune si supravegheati indeaproape. Scopul pregatirii lor nu era sa li se ofere acces la informatii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi in tarile de provenienta (mai ales in detrimentul URSS, in cazul in care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator). Din contra, acestor recruti li se asigura in general o pregatire de baza, precum si “cunostinte academice iesite din uz”, dar li se cerea sa ii ajute pe sovietici sa consolideze controlul sovietic asupra lor si a institutiilor din tarile de provenienta. Astfel, spre exemplu, li se “cerea sa descrie procedurile si detaliile operationale ale armatei sau serviciului din care proveneau” si sa ofere informatii privind propriile “obiceiuri si dependente” astfel incat GRU (sau KGB) sa le poata identifica punctele vulnerabile si alte oportunitati pentru recrutare.

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licentiati in academiile tehnice si militare sovietice, afisau in general o atitudine superioara fata de colegii lor instruiti in cadrul institutiilor din tara de provenienta, care nu beneficiasera de atentia consilierilor sovietici. Dupa cum relata Generalul Marin Pancea, care in 1978 a fost plasat intr-o functie fara perspective la Braila deoarece nu intretinuse relatiile cuvenite cu personalul sovietic in perioada in care activase ca atasat in Franta, majoritatea ofiterilor invitati pentru pregatire in URSS: … erau o prada usoara pentru serviciile sovietice de spionaj. Dupa revenirea in tara in cadrul armatei, ei mentineau legaturile cu consilierii sovietici care, fara exceptie, erau implicati in activitati de spionaj pe teritoriul Romaniei, in serviciul agentiilor sovietice. Acestia comunicau fara translator, astfel ca transmiterea informatiilor se facea fara dificultate.

Un alt element de control a fost adaugat prin casatoriile dintre ofiterii pregatiti in URSS si localnice, care erau fara exceptie agenti ai serviciilor de informatii sovietice si isi pastrau cetatenia sovietica. Aceasta tehnica dateaza inca de pe vremea Romei si Greciei antice. A fost folosita si in cazul armatei romane pe vremea conflictelor imperiale din regiune in secolele al XIX-lea si al XX-lea. Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente impotriva trimiterii ofiterilor la studii in Prusia, deoarece astfel intrerupeau legatura cu tara, unii pretinzand chiar ca “au uitat limba romana”, in timp ce altii “se intorceau cu sotii nemtoaice” si implicatii financiare (legate, de exemplu, de proprietati), si “foarte multi, cu datorii in Germania”. Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decat simpla dirijare si motivare a consortilor romani (sau polonezi, cehoslovaci, etc.). La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuala interventie sovietica menita sa protejeze cetatenii aflati in strainatate. Inainte de incheierea Primaverii de la Praga, de exemplu, se pare ca autoritatile sovietice planuiau uciderea sotiilor de nationalitate sovietica ale cetatenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revolutionari” si a-si justifica astfel interventia armata.

Serviciile de informatii si securitate

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate si informatii era cu atat mai mare cu cat acestea erau create in intregime de mai marii sovietici. Primul serviciu de informatii (Directoratul General de Siguranta si Protectie: DGSP) a fost infiintat in 1948 si condus de trei ofiteri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei “Pantiusa” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie, si doi adjuncti, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil, si Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atat Bodnarenko, cat si Nicolski au actionat pe teritoriul Romaniei sub acoperire si au fost inchisi pentru aceasta, inainte si in timpul razboiului. Serviciul de informatii externe (Directia de Informatii Externe: DIE), fondat in martie 1951 sub conducerea consultantului-sef sovietic pe probleme de informatii, Saharovski, era, din punct de vedere organizational, copia fidela a serviciului sovietic de informatii externe (desi cu mai putine zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusa aproape in intregime din ofiteri rusi, unguri, bulgari, ucraineni si germani, care nu detinusera pana atunci cetatenia romana si care acumulasera experienta in serviciul Cominternului. Ofiterii catalogati ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilati. In aceasta perioada, personalul DIE numara 359 de persoane: 297 ofiteri, 14 sergenti si 48 de angajati civili. Era o structura de conducere total diferita de cea a serviciilor de informatii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu sa fie creat), o consecinta a faptului ca, in perioada interbelica, conducerea PCR fusese din afara Romaniei. In celelalte parti ale Blocului, cetateni ai tarii respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informatii, alaturi de consilierii sovietici.

Sectia speciala dedicata incercarii de a crea “o stare de neincredere si suspiciune generala” in randul organizatiilor emigrantilor romani cu “scopul de a le distruge” era o noutate in cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria si Germania de Est incercau sa “se foloseasca de emigranti pentru a promova in secret interesele statelor.” S-a dovedit ca, in timp ce in cazul anumitor grupuri de emigranti [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunitatilor de exilati avea scopul de a identifica eventuali recruti pentru diverse actiuni de culegere de informatii”, in cazul altora [romani, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni in activitatile lor”. Si aceasta era o consecinta a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influentat si structura majoritatii societatilor basarabene si transilvanene infiintate in occident si care promovau o politica anti-romaneasca.
Primul sef al DIE a fost Vasile Valcu, comunist bulgar si ofiter al serviciului sovietic de informatii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic in timpul Razboiului Civil Spaniol si mai tarziu ofiter INU (fost INO) si OMS, implicat in recrutarea prizonierilor de razboi in perioada celui Al Doilea Razboi Mondial. Einhorn a activat ca sef al Directiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP in perioada 1948-1951, inainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri intre serviciile de securitate din tara si cele straine au devenit ceva obisnuit in cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securitatii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Izsaek, ofiter INU. (Din intamplare, Izsaek (Ijac) si Einhorn erau evrei, dar aceasta identitate nu avea nicio legatura cu interesele pe care amandoi le reprezentau si era si mai putin importanta decat afilierea lor maghiara, daca ne gandim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informatii romane. Acelasi lucru era valabil si pentru rusofilii asimilati din Basarabia, ca de exemplu Gavrila Birtas, Misu Dulgheru, Ion Crisan, Matusei Andriescu, Sergiu Nicolau, Victor Nicolau, Petre Petrescu, Grigore Naum si Alexandru Gutan.) Seful Directiei Contraspionaj era ofiterul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese incarcerat in Romania pentru spionaj in perioada in care aceasta se retrasese din razboi. Mai tarziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul sef al Directiei de Informatii a Armatei.

Pe langa consilierii si expertii militari sovietici ai generalului Kolganov si cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate si culegere de informatii, consilierul sef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matusenko, dirija diversi consilieri si experti din cadrul militiei, garzii de frontiera, etc., cei mai multi ocupand functii care se suprapuneau celor din DSS. Initial, acesti consilieri aveau puteri aproape absolute. Dupa cum observa un sef din cadrul serviciului de informatii al armatei, pana la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situatie in care Ministerul Afacerilor Interne sa transmita vreun ordin unui esalon inferior fara a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

Initial, Gheorghiu-Dej era supravegheat indeaproape. In 1948, secretara sa personala era Nina Nikonova, sotia lui Serghei Nikonov, ofiterul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informatii pana la desfiintarea acestuia in 1951 si a fost apoi numit la conducerea Directiei de Informatii a Armatei. Seful sau de cabinet era ofiter MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca si cel responsabil de siguranta sa (Valerian Buhikov). La aceasta se adaugau personalul si sefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societatii de prietenie romano-sovietica (de fapt, Asociatia Romana pentru Intarirea Legaturilor cu Uniunea Sovietica – ARLUS), din Asociatia Intregii Uniuni pentru Legaturi Culturale in Strainatate (VOKS), din Sovinform (care furniza stiri presei romanesti) si din asociatiile straine de corespondenta.

Controlarea cadrelor serviciilor romane era o chestiune mult mai simpla, din moment ce natura sau locatia pregatirii lor in URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces intr-un post de comanda in cadrul serviciilor de informatii si securitate era obligatoriu sa ai calitatea de membru al Partidului si sa fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” si programele adiacente create special pentru aliatii sovietici. In afara de aceste cadre de nadejde, numerosi oficiali ai Partidului, printre care Moghioros/Mogyóros, Vass, Chisinevski, Constantinescu, Parvulescu, Barladeanu, Stoica, Salajan (Szilágy), etc. erau agenti sovietici si raportau direct Moscovei.

Inceperea retragerii trupelor sovietice

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se incheia ocupatia in Austria si, de aceea, nu mai exista baza legala pentru a putea pastra forte pe teritoriul Romaniei (aceea de a proteja legaturile de comunicatii cu trupele din Austria). In august 1955, folosindu-si instinctul de supravietuire dezvoltat in decada de ocupatie stalinista, Dej, sustinut de CC al PCR, a decis sa ceara retragerea trupelor sovietice si a inscenat chiar un mars de protest al studentilor pentru a pregati terenul.

Protestele si “reactiile lui Hrusciov in fata acestora au fost intens mediatizate” in presa romana a vremii. Mai tarziu, Hrusciov si-a justificat reactia violenta atunci cand Bodnaras i-a cerut “parerea despre retragerea trupelor din Romania” – moment in care liderul sovietic i-a acuzat pe toti ca sunt “nationalisti si anti-sovietici” si ca doresc “sa ne dea afara” – punand-o pe seama faptului ca a fost uimit si se afla inca sub “influenta politicii lui Stalin”. In 1957, agentul sovietic Iosif Chisinevski a incercat sa dea nastere unui conflict intre Bodnaras si Dej, acuzandu-l pe acesta din urma ca l-a “fortat” pe Bodnaras sa inainteze aceasta solicitare, in loc sa faca acest lucru personal. Bodnaras, care vorbea in numele partidului, vorbea fluent rusa, pe cand Dej nu). Cu toate ca furia sa era intru totul veritabila, cu siguranta el nu a fost luat prin surprindere.

Imediat dupa incheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anuntat formarea Tratatului de la Varsovia, convocand in graba la Moscova reprezentanti din Romania, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria si Albania, pentru a-l putea semna in aceeasi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creand astfel o noua baza legala pentru mentinerea trupelor sovietice in zona. Cu numai zece zile inainte de vizita sa la Bucuresti din luna august, Hrusciov a propus intr-o scrisoare personala reducerea numarului trupelor sovietice din Romania (de la 250.000 la 210.000), incercand evident sa previna discutiile legate de o eventuala retragere. Cu toate acestea, Bucurestiul a ridicat problema retragerii complete, cauzand un “blocaj” in relatiile romano-sovietice din august pana in noiembrie 1955. La aniversarea Revolutiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relatiile decat pentru a-si lua un angajament solid, Hrusciov l-a informat pe Bodnaras ca Moscova avea sa retraga pana la urma trupele. Insa liderul sovietic a subliniat faptul ca acest lucru avea sa se intample “nu” pentru ca Bucurestiul o ceruse, “ci pentru ca am ajuns la concluzia ca este necesar sa ne retragem”.

Acordul Moscovei a generat o corespondenta intensa pe aceasta tema, desi retragerea propriu-zisa nu avea sa aiba loc mai devreme de doi ani si jumatate. Cererea a fost facuta pe fondul urmatoarele aspecte: nemultumirea colectiva generata de cei 40 de ani (in mai multe valuri) de ocupatie militara ruseasca, in prima jumatate a secolului al XIX-lea; prezenta prelungita a trupelor rusesti dupa razboiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicatiile” cu fortele din Bulgaria; ocupatia militara rusa de facto din Moldova in perioada 1916-1917; evacuarea fortata a trupelor bolsevice din perioada 1917-1918 (al caror comportament distructiv a fost criticat chiar si de social-democratii de atunci); si regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. In timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienta imperiala a Rusiei, ele erau elemente centrale ale constiintei romanesti, astfel incat ideea retragerii trupelor era extrem de agreata.

Paradoxal, serviciile de informatii americane au trecut cu vederea aceasta drama atunci cand au prezis, in ianuarie 1956, ca trupele sovietice vor fi retrase din Romania pana la finalul deceniului. Fara a cunoaste detaliile conflictului intra-comunist romano-sovietic si dinamica sovieto-ungaro-romana, serviciile de informatii americane au concluzionat ca, data fiind consolidarea puterii comuniste in Romania si necesitatile militare in fata conflictului dintre est si vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe in zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretata ca fiind determinata de politica interna sovietica, si nu ca un rezultat al initiativei romanesti, si a fost gresit interpretata ca avand un impact marginal asupra Romaniei, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsita de importanta” si “fara vreun impact semnificativ”).

Impertinenta solicitarii, care sosea in mijlocul unei lupte inca nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atentia sovieticilor asupra Bucurestiului. Pentru a infrana alte viitoare initiative ale Bucurestiului, generalul Aleksei A. Episev, partenerul lui Hrusciov in sovietizarea Ucrainei de vest si in operatiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador in Romania la finele anului 1955 si a ramas in aceasta functie in urmatorii cinci ani. Apropiat al lui Hrusciov, sinistrul Episev detinea o putere impresionanta la Moscova si cunostea foarte bine “situatia” Romaniei. (Seful comitetului militar si de informatii al partidului cehoslovac si legatura sa la Tratatul de la Varsovia l-a descris pe Episev nu doar ca fiind “sinistru” si “nemilos”, ci si ca “cel mai inspaimantator rus pe care l-am intalnit vreodata”) In calitate de director adjunct al KGB in perioada 1951-1953, Episev a condus purificarea din Romania (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucuresti dupa ce a supravegheat purificarea din Praga) si s-a asigurat ca cei eliminati sa fie “inlocuiti cu un numar mare” de persoane cu legaturi in Ucraina. Episev a ramas un personaj cheie chiar si dupa caderea lui Hrusciov si a condus echipele militare de recunoastere in Cehoslovacia chiar inainte ca aceasta sa fie invadata in 1968, si apoi in Afganistan inainte de invazia sovietica din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienta bogata in operatiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecarile romanesti din rezervatia sovietica.

Liderii romani aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mainile Moscovei. Trebuia sa scape de omniprezenta evidenta a puterii sovietice – trupe si consilieri. Trebuia sa neutralizeze influenta exercitata prin cetateni romani sau cu dubla cetatenie, cunoscuti ca agenti sovietici si aflati in pozitii cheie in cadrul partidului sau aparatului de stat – in special cei din institutiile de aplicare a legilor statului – o problema ce avea legatura cu desfiintarea “biroului de la Moscova”. Si, in cele din urma, trebuia sa identifice si sa neutralizeze retelele de agenti sovietici secreti si sa limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenti si a construi retele.

Pericolul si oportunitatile din 1956

Fiecare dintre aceste tinte presupunea o restrictionare a legaturilor dintre armatele si serviciile de informatii romane si sovietice, la scurt timp dupa ce Moscova anuntase o noua “comanda unificata” a noii sale aliante militare si in momentul in care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o sedinta a tuturor serviciilor din tarile Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a facut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varsovia impotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite si Angliei”, coordonand activitatea fiecarui serviciu cu Moscova, desfasurand operatiuni comune impotriva SUA si a Marii Britanii, facand schimb de informatii si analize privind operatiunile vestului impotriva statelor membre ale Tratatului de la Varsovia si “coordonand culegerea de informatii din transmisiuni si serviciile tehnice operationale”.

Daca atentia sovieticilor nu ar fi fost distrasa de aglomerarea de conflicte violente din interiorul si din exteriorul Blocului, Bucurestiul s-ar fi confruntat cu dificultati mult mai mari in incercarea de a-si atinge obiectivele. In iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice si retragerea din Tratatul de la Varsovia au avut drept consecinta 53 de morti, facand necesara interventia politica sovietica si numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfarsitul lunii octombrie, agitatia populara din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru si agent NKVD, Imre Nagy, in fruntea Partidului, dupa care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianta sovietica. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea razboiului israeliano-arab, data fiind criza Canalului Suez.

Modul in care a fost solutionata situatia din Ungaria a cauzat ingrijorare in Romania. In Budapesta, pe langa sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea granitei dintre Ungaria si Romania si anexarea Transilvaniei, apeluri care isi gaseau ecou in Regiunea Autonoma Maghiara, acolo unde numerosi membri ai elitei de etnie ungara considerau ca autonomia era singurul pas ce putea fi facut spre reintegrarea in Ungaria. In opinia lui Bottoni, autonomia “pare sa fi produs un reflex conditionat la unii unguri care credeau ca acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca si “anexarea Tinutului Secuiesc la Ungaria in 1940, care era foarte proaspata in constiinta colectiva”.) In cadrul campaniei de dezinformare menite sa izoleze Romania de partenerii vestici, Hrusciov (si sursele sale ungare) au sustinut mai tarziu ca liderii PCR erau “nerabdatori” sa sustina inabusirea revoltei de catre trupele sovietice si ar fi oferit trupe pentru a participa la aceasta operatiune. Dimpotriva, masurile luate de Bucuresti erau in totalitate defensive si erau menite sa impiedice revizionismul violent din Transilvania. In plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej si Tito au semnat un comunicat comun, facand apel la “neamestecul in afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea sa devina curand un laitmotiv al politicii externe a Romaniei. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar in acordurile sale bilaterale, desi interpretarea ramanea la latitudinea oficialilor sovietici.

Deoarece raza de actiune si metodele propagandei si serviciilor de informatii ungare fata de Romania nu suferisera modificari esentiale din timpul Primului Razboi Mondial, Romania avea motive serioase sa fie preocupata de intentiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai cateva ore inainte ca Janos Kadar sa dispara pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea sa ceara “asistenta” militara sovietica si sa justifice astfel invazia, ambasadorul roman in Ungaria, Aurel Malnasan, si Valter Roman, aflati la Bucuresti pentru consultari, au avut o intrevedere cu mai multi lideri ungari. Chiar in mijlocul adunarii, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenta” ca “va izbucni un val anti-romanesc”. Vass, a povestit Malnasan, a declarat ca ungurii “ne urasc” si “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodata], fostul slogan ungar sovintist-iredentist, si ne putem astepta la izbucnirea unui val sovinist iredentist anti-romanesc.”

Vass a subliniat in fata interlocutorilor sai ca: „Inca aveti o problema pe care credeati ca ati rezolvat-o, dar nu este asa. Pana la urma, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie si ar trebui sa va ganditi foarte bine, pentru ca nu trebuie sa uitati ca ungurii de acolo asculta Radio Budapesta, ca Ludas Matyi [saptamanalul satiric maghiar] este distribuit [in tara voastra], ca ungurii se indreapta in aceasta directie.”

Roman a explicat ca liderii romani nu isi puteau permite sa inchida ochii in fata “atitudinii vadit anti-romanesti din randul conducatorilor” deoarece, desi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o pozitie fara echivoc in problema Transilvaniei, acestea incurajau astfel de manifestari”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru in intalnirea lor de bun-ramas cu Kadar:

…si, chiar si in aceasta situatie disperata, in loc sa spuna sa fiti puternici si mai stiu eu ce, Kadar – am retinut cateva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Dati autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce intelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea sa discutam. Chiar si in aceste conditii, aflandu-se in toiul contra-revolutiei, in loc sa spuna: tineti cu dintii de Transilvania, el a spus: “Dati autonomie Transilvaniei”.

Bucurestiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China si Iugoslavia, in sustinerea interventiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungara, PCR a trimis la Budapesta si 2.000 de activisti de etnie maghiara pentru a ajuta la reconstructia partidului. Sederea lor nu a ajutat insa deloc la ameliorarea problemei identitatii maghiare din Transilvania.

Beneficiile Romaniei de pe urma acestei cooperari au fost importante, chiar daca au fost de scurta durata. Pentru prima data dupa razboi, Moscova a permis contactul intre Romania si cei peste 2 milioane de etnici romani din Moldova, dandu-le posibilitatea miilor de membri de familie separati de granita sa se vada pentru prima data dupa 10 ani. Aproape imediat si pana in 1959, Chisinaul a sustinut ca “RSS Moldova are cele mai apropiate relatii cu Romania.” Un alt beneficiu temporar a fost declaratia facuta de catre Kadar in timpul vizitei sale in Romania din februarie 1958, potrivit careia Ungaria nu avea nicio pretentie teritoriala impotriva Romaniei: prima – si ultima – declaratie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capat declaratiilor aparute in presa scrisa si vorbita (inclusiv filme si desene animate), potrivit carora Transilvania ar fi a lor de drept, iar romanii ar fi dusmanii lor.)

Alungarea trupelor si a consultantilor sovietici

In data de 31 octombrie 1956, doar cu cateva zile inainte ca fortele sovietice sa inabuse revolta maghiara, Comitetul Central al PCR i-a dat indicatii primului ministru de la vremea respectiva, Gheorghe Stoica, sa faca presiuni privind retragerea trupelor si a consultantilor in cadrul urmatoarei reuniuni a Tratatului de la Varsovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej in seara zilei de 2 noiembrie, dupa ce Moscova se hotarase sa invadeze (Ungaria). Translatorul a presupus ca Bucurestiul s-a folosit de Episev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, tinand cont de circumstantele respective. Cu toate acestea, toate comunicatiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varsovia erau directionate prin Moscova, gratie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizata” catre partenerii lor. Fostul sef adjunct al KGB, Episev, la vremea respectiva ambasador in Romania, era pe lista scurta pentru ca primea comunicatii din Romania.) Sustinand inca o data argumentul din 1955, potrivit caruia prezenta trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformand Romania intr-o tinta usoara a atacurilor politice din afara, Comitetul Central a dorit sa reaminteasca Moscovei ca “nu considera necesara stationarea trupelor sovietice pe teritoriul sau” si a sugerat posibilitatea “rechemarii consultantilor sovietici prezenti in diferite institutii.” Nefiind la curent cu cererea Bucurestiului de retragere a fortelor sovietice, misiunea diplomatica a SUA a interpretat gresit interesul si scopul autoritatilor romane, raportand exact opusul, “ca regimul de la Bucuresti va tine piept presiunilor populare pentru indepartarea trupelor sovietice.”

Impunerea acestor argumente era o activitate delicata, in special deoarece Hrusciov a vizitat Romania urmatoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forte militare in Ungaria. In cele din urma, o multime de factori, care includeau cu siguranta obiectivele de politica externa ale liderului sovietic, faptul ca prezenta trupelor actiona ca un paratrasnet pentru insatisfactia rudimentara, impactul militar secundar asupra unui potential conflict est-vest si costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morti, 1.540 de raniti si 51 de disparuti), erau argumente suficiente pentru a influenta Moscova.

Din ianuarie 1957 pana in aprilie 1958, intr-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord sa isi retraga consultantii. Hrusciov s-a oferit sa retraga trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat ramanerea acestora pentru a-si intari regimul. Bucurestiul nu a cedat presiunilor, raportand sarguincios greselile personale, politice si profesionale ale consultantilor sovietici pe probleme de informatii. Hrusciov, care intelegea logica rechemarii lor, a declarat faptul ca era: ….practic imposibil sa supraveghem activitatea fiecarui expert sovietic care lucreaza in Romania. Desi expertii sunt foarte bine pregatiti in domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situatiei politice si caracteristicilor nationale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neintelegeri, care nu sunt in favoarea relatiilor noastre prietenesti.

Pentru a proteja sistemul de “consultanti” prin reorganizarea lor oficiala ca “ofiteri de legatura”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmand, de exemplu, ca termenul de “consultanti sovietici” nu corespunde rolului pe care acestia il joaca si ca ar putea transmite ideea gresita ca acestia se amesteca in afacerile interne ale Romaniei. Aceasta afirmatie a fost demontata – si cea sustinuta de Romania validata – de reclamatiile primite chiar de la unii reprezentanti sovietici aflati la post in alte state din Europa de Est.

Chiar si directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanti” din Germania de Est, afirmand ca “deruleaza o activitatea nesatisfacatoare” si “nu ofera niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificarile consultantilor sovietici, potrivit carora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot inca lucra independent.

Avand in vedere faptul ca Romania a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hrusciov cu scopul de a-si extinde propria autoritate nationala, Kremlinul s-a bazat din ce in ce mai mult pe agentii si retelele de informatii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influentei militare directe si reducerea numarului oficial de consultanti si experti. (Majoritatea acestora se derulau in afara Consulatului Sovietic (Str. Pacurari nr.10) din Iasi, aproape de granita romano-sovietica, si includeau “efectiv o armata de spioni secreti (neoficiali)”. Moscova a avut la dispozitie o rezerva numeroasa de unde a putut alege recruti in Romania. Prima generatie de retele si agenti sovietici includea fosti membri ai Comintern si veterani ai razboiului civil din Spania; fosti prizonieri de razboi (POW), recrutati in timpul instructiei sovietice si apoi intorsi in 1944, impreuna cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, cetateni sovietici rezidenti si persoane rezidente in zonele de granita romano-sovietica. Se formau acum noi retele din ofiteri de armata si de informatii (precum si din activisti de partid) instruiti in URSS incepand cu anul 1945 si ulterior numiti in functii de conducere, precum si din angajati romani ai organizatiilor rusesti din Romania. In cadrul intrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu doua zile inaintea intrunirii Tratatului de la Varsovia, unde Hrusciov urma sa anunte retragerea trupelor din Romania, PCR a lansat provocarea care urma sa grabeasca efectiv planurile sovieticilor de integrare economica est-europeana si sa dejoace integrarea militara a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publica (in interiorul Blocului) de catre Romania a autoritatii supranationale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a retelei de informatii, care sa acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul ca Moscova a fost prinsa nepregatita in momentul in care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greseala a serviciilor de informatii si este posibil ca ea sa fi contribuit la caderea lui Serov. (Pe langa cauzele politice, caderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greseli si defectari.) KGB-ul si majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hrusciov de retragere a trupelor, in pofida acestui “stegulet rosu”, ca pe cea mai mare greseala a sa. Masurile de combatere nu au intarziat sa apara. Aproape imediat, Moscova a inchis granita dintre Romania si RSS Moldova, iar contactele politice si culturale, considerate acum ca “divergente nationaliste”, au fost intrerupte. 1959 a fost ultimul an in care Chisinaul s-a referit la relatiile sale cu Bucurestiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. In schimb, scriitorii, lingvistii, antropologii si etnologii moldoveni care indraznisera sa recunoasca asemanari cu populatia din Romania erau acuzati de “propaganda nationalista”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova in septembrie 1959.

Incercarile Kremlinului de a-si recastiga dominatia anterioara dupa retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile romanilor de a scapa in totalitate de acel control. A crescut frecventa confruntarilor, deoarece in timp ce KGB si GRU incercau sa-si extinda retelele de agenti in interiorul tarii, autoritatile romane ii expulzau agresiv pe ofiterii de informatii si militari ai agentilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a inceput rapid sa dea o raita prin institutiile romanesti pentru a recruta agenti din cadrul personalului roman instruit anterior in URSS. Atunci cand a fost chemat de catre generalul Ionita si i s-a ordonat sa inceteze, ofiterul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasare care se uita la o cobra”) si in cele din urma a avut o singura intrebare: “Daca ar mai fi macar un regiment sovietic pe pamant romanesc, ai avea curajul sa ma tratezi in acest mod? Generalul Ion Ionita era Seful Statului Major al Fortelor Armate Romane.

Liderii de la Kremlin au tratat personal aceasta animozitate si acest resentiment fata de o tara care fusese considerata atata timp o zona a expansionismului rus si sovietic si s-au implicat direct in hotararea destinului acesteia in momentele de vulnerabilitate. Iesirea nervoasa a lui Hrusciov si inghetarea relatiilor sovieto-romanesti imediat dupa propunerea Bucurestiului de retragere a fortelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din aceasta badaranie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegatiile sovietice, maghiare, bulgare si romanesti spre New York in septembrie 1960 – cand liderul maghiar Janos Kadar a aparat cu loialitate invazia sovietica din 1956 la Natiunilor Unite – reda cu acuratete aceasta situatie. Toate celelalte delegatii aveau o atitudine rezervata fata de Gheorghiu-Dej si de romani, care, la randul lor, pastrau distanta fata de acestia, in timp ce Hrusciov, Kadar si liderul bulgar Todor Jivcov afisau o tovarasie destul de apropiata, cu numeroase sesiuni private de bautura.

La un moment dat, Hrusciov s-a plans ca “in Romania, si chiar in randul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive nationaliste si anti-sovietice, care trebuiau taiate de la radacina”, inainte de a adresa injurii la adresa poporului roman, pe care l-a numit “nu o natiune, ci o tarfa”.

La scurt timp dupa retragerea trupelor, romanii au inceput sa scoata la iveala retele de informatii ungare si revizioniste, pe care armata sovietica le sponsorizase sau le acceptase. La inceput, cand consultantii sovietici controlau serviciile de informatii, institutiile militare si politice, guvernul roman nu avea voie sau nu putea sa deruleze propriile activitati de contraspionaj sau contrainformatii in nordul Transilvaniei si, apoi, in Regiunea Autonoma Maghiara (HAR). Acest lucru s-a schimbat o data cu revolta maghiara din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizatiile clandestine care operau in Romania incercau sa: „….trezeasca sentimente nationalist revizioniste in randul etnicilor maghiari; sa submineze autoritatile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panica si propaganda; sa izoleze populatia de nationalitate maghiara de cea romana si sa le canalizeze sentimentele catre Ungaria; sa solicite autoritatilor statului roman pretentii pe care acestea nu le puteau satisface, in vederea facilitarii propagandei revizioniste a diasporei maghiare din occident, avand ca scop compromiterea regimului comunist din Romania; sa promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmarind ca mai tarziu sa o alipeasca Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ si coordonat; sa creeze o stare de instabilitate in zonele locuite de etnici maghiari si sasi pentru a impresiona forumurile internationale si pentru a incerca in acest fel sa ii influenteze sa ia decizii impotriva intereselor Romaniei”.

De exemplu, in 1958, preotul catolic reformat Koloman Sass, fost membru al Rongyos Gárda, a fost arestat, judecat, condamnat si executat de catre Tribunalul Militar din Cluj pentru “planuri impotriva statului, spionaj in favoarea Ungariei, posesie ilegala de arme si participare la activitati ale organizatiilor ilegale iredentiste.”

Impreuna cu un fost ofiter al Serviciul de spionaj al armatei ungare din timpul celui de Al doilea Razboi Mondial, Istvan Halles, Sass a pus bazele gruparii Miscarea de Rezistenta sub instructiunile Centrului de Informatii de la Debrecen, Ungaria, aproape de granita cu Romania. (Centrul de informatii de la Debrecen a fost responsabil pentru coordonarea operatiunilor impotriva Romaniei si de aceea a suscitat un interes permanent al interesului serviciilor de informatii din Romania). Cei doi au recrutat o retea de 31 de etnici a caror misiune era sa lanseze ziarul Viitorul Maghiar, sa faca rost de arme si sa formeze un grup de comando gata sa actioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei catre Ungaria. O alta grupare a fost formata de catre un fost ofiter al serviciului de informatii al armatei ungare din randul fortelor de ocupatie din nordul Transilvaniei, Laszlo Sipos, militand pentru unificarea teritoriului cu “viitorul stat ungar liber”.

Gruparea “Mana Neagra”, formata initial la Universitatea din Cluj in 1953, a fost descoperita in 1960 ca opera in afara orasului Targu-Mures sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurand sa “lupte pana cand Transilvania va fi alipita Ungariei sau declarata autonoma.” (Liderul initial fusese arestat in 1956.) Gruparea intentiona sa ia masuri impotriva activistilor de partid si autoritatilor orasului Targu-Mures in timpul manifestarilor de la 23 august; sa-l asasineze pe presedintele Consiliului Popular al comunei Tulghes si pe directorul Centrului de Productie Agricola din comuna Lazarea; sa fure dinamita din cariera de cuart de langa acea comuna; si sa incendieze simultan recolta, precum si Garajul de Masini si Tractoare.

O alta grupare descoperita in octombrie 1960, “Tinerii iubitori de libertate”, fusese formata in timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arata o oarecare ingrijorare datorita faptului ca nu fusese descoperita in cei patru ani de cand opera in ciuda faptului ca “existasera denunturi”, care indicau “faptul ca nationalismul sovin reprezinta o baza solida pentru organizarea unor operatiuni subversive.” Organizatorul gruparii, profesorul Iosif Kun, a declarat in timpul interogatoriului ca fusese recrutat de AVH in Ungaria in timp ce se afla la Budapesta in 1956, cu scopul principal de “a organiza activitati subversive in Republica Populara Romania”. Recrutorul lui Kun contactase, de asemenea, si pe un informator al Securitatii cu nume de cod Covaci, care, conform raportului, nu ii informase pe agentii sai despre existenta organizatiei timp de patru ani, si atunci datorita unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveala o organizatie de vreo 103 membri, dintre care doar 23 erau adulti cu varsta peste 20 de ani (ceilalti 83 fiind cu varste intre 14 si 20 de ani). Cu toate acestea, “autorii morali ai acestei organizatii” erau considerati a fi profesorii de la Scoala Gimnaziala 4 din Oradea, care discutau frecvent despre “cele mai eficiente metode de indoctrinare a studentilor de etnie maghiara cu idei si teze sovinist-nationaliste si revizioniste.” (Raportul semnala numele profesorilor Jozsef Kun, A. Andras, Antal Vanhz si Maria Kesztheijugi). Aceasta grupare, se preciza in raport, “hotarase schimbarea programelor de studiu stabilite de catre Ministerul Educatiei cu altele, in conformitate cu scopurile pe care acestia le urmareau”, o activitate surprinzator de usoara datorita lipsei de control a materialelor in limba maghiara.

Intensificarea si diversificarea activitatilor gruparii dupa retragerea trupelor sovietice din 1958 era extrem de ingrijoratoare:

De la preocuparile initiale, limitate in special la acte de teroare si graffiti, au trecut la problema organizarii intregii populatii maghiare a Republicii Populare Romania. La data respectiva faceau harti ale regiunilor locuite de populatii maghiare si imparteau responsabilitatile de munca in zonele respective. In aceeasi perioada, au ridicat problema legaturilor cu organizatiile nationaliste maghiare din occident, in special cele din Republica Populara Ungaria.

Blocarea infiltrarii institutionalizate

In ciuda prevederilor Tratatului de la Varsovia, care stipulau o consultare prealabila, in timpul crizei de la Berlin Kremlinul a mobilizat fortele armate romane (si altele din Tratat) prin intermediul agentilor loiali – ministrii apararii si comandantii recrutati de ofiteri sovietici si instruiti in URSS – ceea ce indica clar dorinta si puterea lor de exercitare a presiunii asupra institutiilor coercitive cand si cum le convenea lor. Aceasta ofensa se adauga insultei de la Moscova, care ignora complet pozitia lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reactie imediata, Bucurestiul a grabit o demitere in masa a ofiterilor din armata si serviciul de informatii si a limitat radical folosirea modelelor institutionalizate prin care se pastra influenta sovietica in cadrul celor doua organizatii. 1961 a fost ultimul an in care DSS si-a trimis agentii de informatii la Institutul Felix Dzerjinsky (si programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiterii DSS care urmasera anterior cursurile de instruire KGB erau acum “obligati sa urmeze cursuri de reciclare in tara.”

Acest lucru a fost urmat rapid de o restrictie similara in cadrul armatei romane, care a pus capat instruirii ofiterilor superiori la institutiile militare sovietice. In schimb, ofiterii cehi si slovaci au urmat in continuare cursurile academiilor si institutelor sovietice, pana la destramarea URSS – 66 au absolvit in vara anului 1991, alti 8 fiind nominalizati pentru instruire in 1992. Astfel, principala cale de patrundere a influentei sovietice institutionalizate in cadrul institutiilor de aplicare a legilor statului a fost inchisa, iar principalul instrument de control al sovieticilor a ramas la Moscova. Pe langa Albania, care era proscrisa, niciun alt membru al Tratatului de la Varsovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitiva, iar instruirea sovietica a continuat sa fie o conditie obligatorie pentru functiile inalte din armata, serviciile de securitate si de informatii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria si Bulgaria pana la caderea comunismului. Bucurestiul a trecut rapid de la restrictionarea oportunitatilor sovietice de recrutare a personalului sau din armata si serviciul de informatii pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii. Ofiterii DSS, si mai tarziu cei din armata, care s-au intors de la cursurile de instruire cu sotii rusesti/sovietice – toate pastrandu-si cetatenia sovietica si legaturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorta de ele si de a le trimite inapoi, fie de a parasi serviciul.

Informatii despre aceste restrictii au circulat prin toate tarile semnatare ale Tratatului de la Varsovia. Aceste masuri nu erau universale in armata, daca sotia era de o alta etnie decat cea rusa, o deosebire care nu era de altfel foarte semnificativa. Astfel, 20-30% dintre ofiterii de armata din aceasta categorie au ramas sa activeze si au continuat sa creeze probleme.) In acest context, la sfarsitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public ca organele de securitate ale epocii staliniste – conduse si controlate covarsitor de catre ofiteri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declaratii au fost facute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima in care discursurile au fost publicate ulterior.) Supravegherea si ascultarea de catre organele de securitate fusese atat de extinsa, a subliniat acesta, incat nici macar Secretarul General al CC al Partidului nu scapase.”

Razboiul I in viziunea istoricilor

Pe un alt front, Romania a reactionat sever la noile afirmatii potrivit carora Armata Sovietica eliberase Bucurestiul in cel de Al Doilea Razboi Mondial, avand, in mod surprinzator, castig de cauza prin recunoasterea punctului sau de vedere pana la sfarsitul anilor 1970 in publicatiile istorice ale armatei sovietice. Toate tarile care nu erau membre ale Blocului Sovietic au inceput sa abandoneze interpretarea istorica ideologica stalinista pe la sfarsitul anilor 1950. In Romania, acest lucru a fost resimtit puternic intrucat aranjamentele si interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decat oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi nationali ca si dusmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului roman.

Una dintre primele carti aparute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru ca vorbea rau despre unguri sau ii prezenta ca pe niste dusmani, ci pentru ca sustinea continuitatea daco-romana pe acest teritoriu. In martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plans atasatului cultural roman de la Budapesta spunand ca aceasta carte “nu ar fi trebuit sa apara” deoarece are “o influenta negativa asupra relatiilor romano-ungare” si este “o manifestare a nationalismului romanesc”.

In general, cei cu care a discutat sunt de parere ca cetatenii Republicii Populare Romania degeaba irosesc energie si bani pentru a elucida probleme care sunt incheiate oricum. Noile relatii dintre romani si unguri consemneaza situatia de facto, fiind recunoscut faptul ca Transilvania apartine poporului roman si se stie ca majoritatea populatiei din provincie este de origine romana. Nu mai este necesar ca istoricii si antropologii romani sa “piarda” timp cautand probe cu privire la nasterea poporului roman si continuitatea populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei.

Raspunzand lui Köpeczi, dupa ce observase ca lucrarea tratase in special multe neintelegeri si prezenta noi descoperiri (in special cea a unui oras dacic aproape de Orastie), atasatul a intrebat daca “ar fi mai bine ca afirmatiile false ale unor istorici sa ramana cunoscute in timp ce informatii concrete care infirma acele afirmatii sa ramana inchise intr-un sertar?” Dupa ce a replicat ca “niciun alt cercetator in afara de romani si unguri nu acorda prea multa importanta acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru ca a uitat sa mentioneze tendinta permanenta a printilor din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost sa “scoata acum la iveala probleme din trecutul indepartat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situatia actuala a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria.

In afara de contradictiile prezente in reclamatia lui Köpeczi, existau motive intemeiate care puneau la indoiala pozitia sa. Sub conducerea lui atunci (si mai tarziu cand era ministru al culturii), aceleasi edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva opera de trei volume din 1986 History of Transylvania, editata chiar de Köpeczi, a carei tema centrala ataca ideea de continuitate daco-romana si punctul de vedere roman asupra propriei lor etnogeneze. (Au fost pregatite editii in franceza si engleza in 1987 si 1994. Dintre co-editorii sai fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, acelasi care a condus echipa de istorici ce a scos (impreuna cu Pal Teleki si Homar Balint in calitate de editori) Siebenburgen in 1940 pentru a convinge al Treilea Reich si Italia fascista ca Ungariei ar trebui sa i se dea Transilvania, si Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez si britanic. Un argument frecvent in aceste opere, conform caruia dovezile continuitatii daco-romane in Transilvania sunt putine, tinde sa ignore faptul ca dovezile prezentei lor in alta parte sunt la fel de putine.

Alungarea consultantilor pe probleme de informatii

Conflictele dintre serviciile de informatii au prins contur in prima parte a anului 1962, atunci cand Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiteri de contraspionaj si contrainformatii, care trebuiau sa descopere agentii si retelele sovietice. Monitorizarea la nivel “neoficial” a inceput odata cu retragerea trupelor sovietice in 1958 si a fost prima alocare de personal si resurse destinate acestei activitati. Dupa cum observa Troncota, munca lor era “extrem de secreta, nimeni, nici chiar ofiterii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia sa afle sau sa suspecteze cu ce se ocupau ei”.) In timp ce “nucleul”, a carui existenta a fost tinuta secreta chiar si in cadrul departamentului de contrainformatii, isi desfasura activitatea, Hrusciov a efectuat o vizita secreta la jumatatea anului 1962 incercand sa aduca Romania din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergente in ceea ce priveste colaborarea dintre institutii si relatiile externe.

In loc sa-si retraga sprijinul acordat Chinei si statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, impreuna cu Emil Bodnaras si Nicolae Ceausescu, au avut o disputa cu liderul sovietic privind recrutarea de agenti de catre KGB si GRU pe teritoriul Romaniei. Liderul roman a explicat faptul ca daca operatiunile lor de recrutare erau legale si justificate atunci cand victoriile socialiste ale Romaniei erau amenintate de catre “reactia” intunecata in anii 1940 si 1950, in situatia actuala, beneficiind de “puterea poporului” si de “organismele de combatere a reactiilor” care functioneaza corespunzator, astfel de operatiuni si de structuri nu isi mai gasesc rostul. Hrusciov a reactionat cam in aceeasi maniera ca si in 1955 si 1960, acuzand conducerea Romaniei ca este “irationala, egoista si plina de sine”

Dandu-si seama ca un progres in acest domeniu ar trebui sa vina mai degraba de la sine decat in urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a facut o mutare rapida dupa plecarea lui Hrusciov, declarand in fata Comitetului Central ca “aceasta situatie trebuie sa inceteze”. Comportamentul ofiterilor de informatii sovietici pe teritoriul Romaniei, a adaugat el, indicau preferinta Moscovei pentru o “relatie intre stapan si sclav”. Una dintre cauzele “disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul ca politia politica sovietica insistase, in ciuda protestelor iugoslave, sa-si recruteze proprii agenti de pe terenul lui Tito … ‘in toate cartierele, de la membrii Comitetului Central pana la functionarii marunti din partid sau din aparatul de stat’”. Nu a mai durat mult pana la aparitia in presa internationala a stirilor privind purificarea, impreuna cu criticile sovietice legate de “semnele nationalismului romanesc.” Potrivit lui Ghita Ionescu, Dej si o mare parte a echipei sale s-au angajat in operatiunea de indepartarea din aparat a oficialilor instruiti la Moscova…acordand o atentie speciala aparatului de securitate.” Seful DSS si ministrul de interne Alexandru Draghici i-au informat pe consultantii sovietici pe probleme de informatii care ramasesera in Romania despre faptul ca prezenta lor “nu mai era necesara” si cu siguranta “nu mai era cazul sa stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitati sa se retraga. Potrivit relatarii lui Draghici:

…consultantul sovietic m-a intrebat cand poate pleca. I-am raspuns ca poate sa plece chiar a doua zi. Mi-a spus ca va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis ca acesta era punctul nostru de vedere. A inceput sa-mi spuna ca noi avem un dusman comun si ca ar trebui sa ne unim fortele. I-am raspuns ca aceasta situatie ar trebui sa se termine. Am ridicat problema increderii reciproce si a unui alt tip de relatie si l-am asigurat ca eram de acord sa cooperam cu ei. Subliniind faptul ca “aici consultantii nu mai au nimic de facut”, Draghici a criticat “impertinenta lor uimitoare, nemaiintalnita” si a explicat faptul ca “i-a prins cand incercau sa fure” documente ale DSS din 18 cazuri separate si chiar “au provocat pierderi de vieti omenesti” din randul Serviciului roman.)

Abilitatea Romaniei de a promova agenda sa in acest domeniu era incontestabil sustinuta de implicarea Kremlinului in confruntarea cu SUA din Cuba, precum si de faptul ca era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-romane. In acelasi timp, Bucurestiul incerca sa medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate ca acest lucru atragea dezaprobarea Kremlinului. Sustinea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia si Albania. Exista o disputa publica cu Moscova privind integrarea economica transnationala. Si se implica intr-o serie ingrijoratoare de comunicatii cu Washington, Bonn si Paris (in principal pe probleme de cooperare economica). Indiciile potrivit carora Romania punea capat legaturilor operationale de informatii cu alte servicii ale Tratatului de la Varsovia au atras atentia Centrului KGB. In 1962, Stasi a fost fortat sa puna punct unei operatiuni de rapire si executie a imigrantilor nomazi si a defectorilor, care se derula inca din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece Romania refuza sa mai coopereze. (In acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.) Moscova a reactionat imediat. Sperand sa intimideze renegatii si sa mobilizeze o factiune loiala Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB Vladimir Semiceastni, in care isi exprima dezaprobarea fata de omologul sau de la DSS. In acelasi timp, Hrusciov le-a semnalat celorlalti lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul ca serviciile lor trebuiau sa isi limiteze “schimburile de informatii cu romanii”, interzicandu-le acestora sa dezvaluie orice “informatie detaliata despre NATO” sau partidele social-democrate europene si le-a ordonat sa “nu le mai transmita informatii despre China si partidele si regimurile pro-chineze”, selectand Iugoslavia si Albania pentru interdictie speciala. Hrusciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personala, cerandu-i ca StB sa isi limiteze schimbul de informatii cu Bucurestiul pana la “o evaluare generala a Europei occidentale”.) Asa cum a remarcat un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962 cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din blocul Sovietic a inceput sa “degenereze pana cand a ajuns in punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”

Unitatea speciala anti-KGB

In prima jumatatea a anului 1963, intrucat Moscova incerca sa “impiedice” procesul de eliberare a Romaniei de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” intr-o unitate mica in cadrul directoratului de contraspionaj. (Unitatea a fost condusa in perioada 1963-1965 de catre ofiterul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operatiunile sale de la inceputul anilor 1960 sunt descrise in memoriile fostilor ofiteri de contrainformatii. Colonelul Constantin Iosif, care l-a inlocuit pe Mirce in 1965, a ocupat functia pana in 1978, cand a fost descoperit ca fiind agent sovietic in urma defectarii lui Pacepa.) Pe langa identificarea agentilor si retelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabila pentru combaterea activitatilor serviciilor de informatii sovietice pe teritoriul Romaniei. Cunoscut initial sub denumirea de “Biroul Tarilor Socialiste”, aceasta unitate a evoluat ulterior intr-o “Unitate a Serviciilor de Informatii socialiste” (sau o unitate anti-KGB), devenind astfel principala tinta a spionajului sovietic.

Unitatea era cunoscuta oficial doar prin denumirea sa de unitate militara secreta (UM), UM 0920/A din 1969 pana in 1978, si UM 0110 dupa aceea. Protestatarii romani ai “societatii civile” au cerut dizolvarea oficiala a UM 0110 in timp ce marsaluiau in fata comandamentului sau ramas secret pana in acel moment, la data de 24 ianuarie 1990.

Biroul monitoriza activitatile si contactele personalului de la ambasada sovietica si desfasura operatiuni de supraveghere asupra principalilor recruti, concentrandu-se in aceasta perioada de inceput pe fostii Cominternisti si veteranii Razboiului Civil Spaniol care, “fara exceptie”, fusesera initial recrutati si instruiti ca agenti de informatii sovietici, dar a caror loialitate actuala nu mai era garantata.

Perceptiile serviciilor de informatii americane

Comunitatea de informatii americana a fost destul de reticenta in a accepta comportamentul independent al Romaniei si disputele cu Uniunea Sovietica ca fiind reale. In parte, acest lucru s-a datorat prejudecatii din analiza SUA realizata asupra regiunii la inceputul Razboiului Rece in urma observatiilor OSS in Romania in perioada 1944-1946. Pana in 1949, CIA era de parere ca in timp ce Polonia putea fi “cea mai grea bucatica de digerat de Moscova”, Romania era “cea mai putin capabila” sa “se separe de stapanii ei de la Kremlin”. Cu toate ca Departamentul de Stat a inceput sa priveasca Romania cu alti ochi la sfarsitul anilor 1950, aprecierea Romaniei ca fiind “cea mai sovietica dintre toti satelitii” reitera aceste concluzii, astfel ca rapoartele privind comportamentul independent intocmite de catre membrii misiunilor diplomatice la Bucuresti erau pur si simplu respinse. Pornind de la rapoartele serviciului de informatii, declasificate si publicate incepand cu 2006, a existat o tendinta de descriere mai degraba peiorativa decat neutra a Romaniei in comparatie cu alte descrieri neutre sau pozitive folosite in cazul altor membre ale blocului – cu exceptia Albaniei.

Se pare ca exista un dezacord cu privire la evaluarea progreselor facute de Romania intre administratia SUA, Departamentul de Stat si comunitatea de informatii americana mai mare decat in orice alt stat al Tratatului de la Varsovia, la inceput datorat atat de lipsa de personal din tara si a prioritatii scazute acordata de tara strategiei americane, cat si de comportamentului Romaniei sau dezinformarea sovietica. In noiembrie 1955, presedintele Eisenhower i-a cerut sefului misiunii diplomatice de la Bucuresti, Robert Thayer, “sa creeze disensiuni intre romani si sovietici”. Primele intrevederi ale lui Thayer cu liderii romani l-au convins de dorinta acestora de a „de a iesi de sub” influenta sovietica. Totusi, la intoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a aratat neincrezator in analiza lui Thayer.

Pe langa tendinta evidenta de a discredita existenta dizidentei romanesti, un alt efect al acestei tendinte a fost perceperea (sau presupunerea) unei dizidente si printre celelalte membre ale Tratatului de la Varsovia, in special in partea de nord, desi nu exista asa ceva. Asadar, schimbul normal intre partenerii apropiati ai coalitiei a fost interpretat ca o varianta „mai circumspecta” a provocarilor cu care se confrunta Romania. Vrand-nevrand, aceasta a avut drept efect negarea oricarei calitati speciale a dizidentei romanesti timpurii.

In februarie 1958, de exemplu, serviciile de informatii americane au admis ca: de la revolta din Ungaria, regimul romanesc a depasit intr-un fel ceilalti sateliti ortodocsi in ce priveste directia reformei post-staliniste. De exemplu, se pare ca a facut eforturi considerabile de a imbunatati nivelul de trai si de a intensifica comertul cu Occidentul. Mai mult, relatiile Romaniei cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decat cele dintre alti sateliti ortodocsi si a reinnoit campania pro-Ungaria pentru a imbunatati relatiile cu SUA.

Aceeasi evaluare de atunci a respins rapoarte din Polonia si Ungaria, conform carora Romania „incerca pe cont propriu sa se indrepte spre autonomie” si sustinea ca aceasta atitudine este justificata „mai satisfacator in alti termeni” atat timp cat „o autonomie mai mare” putea fi dobandita numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabila a sovieticilor. Evaluarea, apoi, reamintea de credinta comunitatii in aparitia unui „dizident” comunist polonez – un mit care a persistat de la delimitarea lui Tito in 1948 pana la sfarsitul anilor 1960 – reconfirmand ca „Polonia este singurul satelit care poate incerca sa devina o alta Iugoslavie”. Sincronizarea romaneasca nu era nici ea ideala. De exemplu, oferta facuta de premierul roman la sfarsitul lui februarie de a achizitiona echipament industrial in valoare de 100 de milioane de dolari, inainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretata ca initiativa sovietica.

De asemenea, in mai 1958, Consiliul National de Securitate a subliniat ca „experienta a demonstrat” ca neangajarea si ostracizarea sunt contraproductive. In schimb, NSC a subliniat:

Acum este evident ca, practic, extinderea considerabila a contactelor directe ale SUA cu cetatenii acestor natiuni si dezvoltarea prin astfel de contacte a unor presiuni populare asupra regimurilor pentru sporirea libertatii interne si independentei fata de controlul sovietic poate fi dobandita numai prin relatii mai active ale SUA cu si in aceste guverne. Astfel de relatii vor ajuta Statele Unite sa cerceteze atent, in cadrul birocratiei de partid si guvernamentale, acei indivizi sau grupuri care demonstreaza tendinte de independenta in gandire, aspiratii nationaliste sau dorinta de a-si folosi influenta pentru a modifica relatiile de subordonare dintre tara lor si Uniunea Sovietica.

Romania s-a evidentiat prin atitudinea activa in realizarea unor relatii mai bune si mai ample cu Statele Unite si „ fiind, prin urmare, exceptional de receptiva in ceea ce priveste contactele cu Occidentul.”

Momentul acestei Declaratii a fost interesant, coincizand exact cu primul conflict deschis dintre Romania si Moscova. Intrunirile din 1958 ale CAER si ale Tratatului de la Varsovia, unde Bucurestiul a combatut rolul supranational al institutiilor Blocului economic si a contestat legitimitatea dominatiei sovietice a inceput in aceeasi zi in care a fost emis NSC 5811/1. In iulie 1959, Consiliul de Coordonare a Operatiunilor Departamentului de Stat a indemnat personalul american sa:

Faca orice efort pentru a mentine o legatura stransa si continua cu Guvernul Romaniei la cel mai inalt nivel posibil. Chiar si atunci cand sunt putine sau deloc afaceri bilaterale de discutat, reprezentantii Statelor Unite trebuie sa foloseasca orice ocazie pentru a clarifica autoritatilor romane perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internationale importante si de a le incuraja sa ia in considerare aceasta perspectiva.

Totusi, in ciuda seriei neintrerupte de conflicte publice sovieto-romanesti asupra coordonarii politicii economice supra-nationale in urmatorii cinci ani, comunitatea de informatii a SUA (dupa cum rezulta din documentele declasificate) a continuat sa respinga atitudinea Bucurestiului. O Evaluare a serviciului national de informatii din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului roman Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasa” ca cea a lui Gomulka si Kadar, loiali Moscovei, afirmand ca astfel de actiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autoritatii Moscovei si probabil ca sunt facute chiar cu acordul lui Hrusciov si al Partidului Sovietic”. Dupa cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la Bucuresti, neincrederea americanilor fata de faptul ca „romanii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat sa isi dedice „aproape doua treimi” din timpul sau convingerii „Departamentului ca lucrurile se schimbau intr-adevar” si „ca nu era nimeni in spate care sa manevreze papusile pe sfoara numai pentru efectul optic”.

Pe langa problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitica sau simpla justificare birocratica a evaluarilor precedente, aceasta atitudine reflecta si tendintele profesionale normale. De fapt, serviciile de informatii considerau voluntarii sau „bresele” ca provocari si nu ii acceptau sau nu aveau incredere in ei asa cum aveau in recrutarile proprii la fata locului, identificate, planificate si cultivate atent. Cum Romania era deja considerata ca fiind incapabila de un comportament cu adevarat independent, neincrederea s-a accentuat mai ales cand Bucurestiul a intrat in conflict deschis cu Moscova, insistand pentru contacte suplimentare cu SUA, pe langa eforturile celorlalti membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cat era mai deschisa si flamboianta dizidenta romaneasca, cu atat mai putin se considera ca reflecta diferentele reale si importante. KGB a conceput curand „masuri active” pentru a exploata aceasta neincredere, proiectand o imagine a Romaniei ca un cal troian sovietic, a carui independenta declarata masca chiar si o mai mare loialitate decat cea a celorlalti membri ai Tratatului. Semintele acestei dezinformari fusesera deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat dupa ce Bucurestiul si-a trimis primii spioni in Marea Britanie si SUA, si s-a reflectat aproape fidel, asa cum a iesit la iveala periodic in urmatoarele trei decade, in raportul din februarie 1956 al Ambasadei SUA la Bucuresti:

Rolul Romaniei este acela de a deveni o „vitrina” al comunismului, in incercarea de a arata oamenilor din Occident ca comunismul poate functiona si in acest fel sa promoveze scopul final al comunismului international. Pentru ca acesta sa fie mai convingator pentru occidentali, se fac incercari continue de a impamanteni mitul independentei romanesti. Dizolvarea sovromurilor in 1954 si 1955 a fost un pas in aceasta directie. Ca un gest suprem, sovieticii isi pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importanta parte a acestui plan de a face din Romania o „vitrina” a comunismului este ridicarea prestigiului romanesc peste granite.

Verona a fost indusa in eroare total de aceasta dezinformare, care a fost reintrodusa de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn in 1961 si 1981 si mai tarziu de Ion Mihai Pacepa in 1978 si 1987.

Co-etnicitatea analistilor de informatii care se ocupau de Romania si de Europa de Est a contribuit probabil la aceasta tendinta. Expertii est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmarindu-si in primul rand interesul (si deoarece stiau deja limba, agentiile de informatii erau interesate sa ii recruteze). Faptul ca Romania avea una din cele mai mici rate de emigrare in SUA, iar Polonia si Ungaria una din cele mai mari, explica de ce comunitatea analitica reflecta aceste tendinte demografice cu subiectivism. (De exemplu, in timpul perioadei critice ale revolutiilor din 1989 si in primii cativa ani de tranzitie post-comunista, in opinia sefului Diviziei CIA pentru Uniunea Sovietica/Europa de Est (SE) cea mai influenta personalitate din comunitatea de informatii in interpretarea acelor evenimente era seful de operatiuni Steve Weber, un ungur din prima generatie de emigranti. Analistul CIA responsabil de Romania era si el tot ungur din prima generatie de emigranti.)

Aceasta era adevarat mai ales in cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau sa figureze printre scopurile celor mai influente organizatii de emigranti ungaro-americane si au reiterat imaginea de „dusman” al Romaniei. (In primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influenta organizatie de emigranti unguri, Federatia Ungaro-Americana, a continuat sa solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaste Transilvania ca apartinand Romaniei chiar pe prima pagina a site-ului sau web. Asemanarea cu pozitia acestei organizatii la conferinta de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabila.) Dincolo de aceste consideratii de circumstanta, comunitatile de emigranti erau considerate de sovietici si de serviciile de informatii aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului si a altor agentii federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Aparare, Biroul Federal de Investigatii si Agentia Centrala de Informatii”. Un agent special al FBI responsabil de serviciile de informatii maghiare (AVO) din Cleveland in 1955, nota ca „AVO era o organizatie de informatii foarte activa si eficienta” in SUA, probabil „a doua dupa serviciile de informatii sovietice”. Odata aflati in interior, agentii puteau sa culeaga informatii, analize asimetrice si interpretari ale concluziilor.